— Acum puteți deschide ochii, îl auzi el spunând pe John Scoro cu o voce obosită.

Ceea ce văzură era ceva mai nepământesc decât lumina care îi orbise. Văzură piatra de pe fundul creuzetului emanând o lumină care o depășea pe cea a mercurului în fierbere, părând că transformă metalul lichid în ceva fantomatic, absolut sinistru. Cuptorul părea plin cu o strălucire nebuloasă imaterială, ca și cum din cerul începutului de amurg se desprinsese o bucată din soare, care coborâse pe pământ. În jurul pietrei se roteau irizări feerice și dacă le priveai dansul ca o beție a simțurilor, puteai descoperi primele scântei aurii.

— Acum nu trebuie oprită alimentarea cu lemne de foc și cu mercur, le explică alchimistul calm. Aurul se combină cu mercurul. Curând vom putea începe să îl separăm.

Mengedder nu își mai putea dezlipi privirea de pe creuzet, de pe benzile aurii care se iveau în mijlocul amestecului albastru orbitor. Așadar, aceasta era marea transformare, transmutația, capodopera. Acest John Scoro reușise să facă ceea ce alchimiștii voiau de secole să obțină: să descânte cele cinci elemente: aer, apă, foc, pământ și spațiu, să aibă loc purificarea internă și din metale nenobile să obțină cel mai pur metal dintre toate metalele – aurul.

Cum vor repune piatra filosofală în caseta ei? O clipă Mengedder avu viziunea că de acum vor fi condamnați să producă neîncetat aur, mereu, mereu, mereu… pentru că piatra îi va distruge imediat ce va ieși din mercur.

•

— Nu știm cu ce se ocupă, izbucni Bruno. Poate urzi orice.

Se făcea dimineață, o dimineață cenușie, cețoasă care se ridica deasupra lor precum o cupolă din plumb. Cavalerul arăta obosit de parcă își petrecuse noaptea pe crenelurile burgului. Pădurile din jur erau mute și șterse, nu mai trosnea nici măcar un ram. Ca și cum întreaga lume încetase să mai respire.

Egbert își drese glasul:

— Stăpâne, Mengedder este cu el. Alchimistul nu poate să facă nimic fără acesta.

Bruno își privi cu ochii înroșiți scutierul.

— Ce-i cu acest jurământ? Cum de cineva care poate face aur jură că nu va mai face? El ar putea să devină stăpânul lumii. De ce se teme?

Egbert evită privirea stăpânului. El nu își pusese această întrebare, dar simțea de ce se temea alchimistul. Acel ceva era aici, în fiecare încăpere și în fiecare piatră a burgului. Ei îl invitaseră și acum el era aici. Scutierul și-ar fi dorit să nu o fi făcut.

Totuși el era scutier și obligația lui era să își susțină stăpânul. Înălță capul și trase cu putere aerul pe nări.

— Vă amintiți de dimineața de dinainte să atacăm Tripolisul? Și, involuntar, coborî tonul: Și atunci era tot atâta liniște. Și totul era la fel de cenușiu.

— Tripolis? Cavalerul se apropie de metereze și privi în jos, în curtea sub care se afla laboratorul. Nu, era la Acra. Era dimineața în care au atacat mamelucii. Bărbatul tăcu o vreme, apoi cu capul ridicat își plimbă privirea peste orizont: Nu. Așa trebuie să fi fost în dimineața crucificării Domnului nostru.

•

Mengedder ședea buimac de nesomn pe scaunul lui și urmărea mișcările alchimistului, care învârtea neobosit cu un par în cazan, ca și cum nu făcea asta de ore în șir. Între timp afară trebuia să se fi ivit zorii. Ar fi dat orice pentru o gură de aer proaspăt, răcoritor, al dimineții. Fumul și căldura nu puteau fi mai apăsătoare nici în iad, iar în amărâtul urcior pentru apă pe care îl adusese cu el, nu mai rămăsese de mult nimic.

Scoro, dimpotrivă, nu părea să cunoască oboseala. Chipul lui slab sclipea ca mistuit de febră, în timp ce urmărea prin cristalul de stâncă minunea transformării. Părea să fi uitat din ordinul cui se afla aici și cu ce fusese amenințat pentru a face ceea ce făcea. Făcea aur. Doar atât conta. Înfăptuia ceea ce nimeni altul nu era capabil să facă.

Oare la fel arătase când făcuse aur pentru războiul păgânilor cu Țara Sfântă? Da, cu siguranță. Mengedder își amintea vag ce auzise despre alchimiștii și adepții lui Hermes Trismegistus, zeul egiptean antic al magiei și alchimiei, despre încăpățânata lor căutare a elixirului, a pietrei filosofale, o căutare pentru care își sacrificaseră banii și bunurile, familia și onoarea. Ce mai conta un război? Mengedder urmărea activitatea saxonului cu ochi sleiți, gata să se închidă în orice clipă, dar remarcă totuși că în aceste ore John Scoro era regele alchimiștilor, stăpânul elementelor. Și doar asta conta.

— Gata, zise brusc Scoro.

Printre trosniturile focului și șuierăturile argintului viu, vocea lui căzu ca o spadă prin tufișuri. Mengedder tresări și se îndreptă. Să stea în picioare nu era în stare.

— Transformarea exterioară trebuie precedată de transformarea interioară, continuă Scoro în timp ce puse mâna pe o tigaie din tuci, pe care o pregătise cu câteva ore mai înainte, și începu să o frece cu o grăsime ciudată. Apoi adăugă: Transformării interne îi urmează cea exterioară. Este vorba despre o înnobilare proprie, ceea ce este cel mai dificil. Dar abia după ce alchimistul devine din aur în interior, reușește și exteriorul. Manifestarea aurului este doar dovada acestei transformări fericite.

Puse tigaia pe un buștean pe care, cu ceva timp în urmă, îl împinsese pe locul unde se afla acum. După aceea cufundă în mijlocul mercurului clocotitor un căuș din fier, confecționat de fierar după indicațiile lui. Se mai uită o dată prin cristal, apoi scoase cu grijă căușul și cu o mișcare rapidă îl goli în tigaie.

Mișcările lui deveniră febrile. Lăsă căușul să cadă înapoi în cazan fără a-i mai da atenție, apucă mânerul tigăii și începu să o clatine cu mișcări ample, mormăind din nou versuri persane. Mengedder se ridică în picioare, se sprijini de speteaza scaunului și urmări cu privirea cercurile din fluidul argintiu strălucitor.

Odată cu ultimele silabe din poezia persană, Scoro aruncă totul înapoi în cazan, se întoarse către medic și îi întinse tigaia goală.

— Ei? strigă el triumfător.

Mengedder privi nedumerit în tigaie, în