putea să port purpură, totul pentru a-mi respecta jurământul. Vă rog să nu îmi cereți să mi-l calc, nici de dragul meu și nici de dragul dumneavoastră, pentru că aurul meu este aurul diavolului.

Se făcu liniște, toată lumea își ținu respirația. Bruno și Mengedder schimbară priviri și medicul se încruntă neîncrezător, ca și cum ar fi mirosit o minciună.

— Aurul diavolului? repetă Bruno. Ce vreți să spuneți cu asta?

— Cine pomenește aici neîncetat numele satanei? se auzi din capătul meselor.

Pater Augustinus, corpolentul duhovnic al curții cavalerului, se trezise din somnolența sa de pomină, în care obișnuia să își petreacă zilele, mai ales pentru că atunci când era treaz mânca și bea bere fără măsură.

— Ce vreți să spuneți cu asta? insistă cavalerul.

— Ați văzut ce s-a întâmplat cu tânărul care a deschis caseta. Este o artă periculoasă și aurul nu vă va aduce fericire. Vă spun, este aurul diavolului. Nu îmi cereți asta, pentru că vă cereți propria pieire!

Bruno von Hirschberg își roti privirea asupra supușilor lui și în ochii lor citi groaza. Fără să vrea, simți respect față de bătrânul saxon. Omul știa ce ton trebuia să adopte pentru a influența poporul de rând! Până și pater Augustinus părea impresionat.

— Stăpâne, să nu ne pripim, îi șopti neliniștit Egbert, scutierul.

— Strălucirea aurului nu trebuie să ne orbească, vorbi cu greu preotul, să nu cădem pradă intrigilor satanei.

Cavalerul bătea neîncetat darabana pe masă cu vârful degetelor. Privirea aruncată lui Mengedder nu îi fu de niciun ajutor, pentru că însuși medicul devenise nesigur.

— Dumneavoastră, John Scoro, spuneți că aurul ar fi al diavolului. Vom verifica, continuă Bruno urmând o inspirație de moment. În sinea sa chiar râse. Astfel îl va prinde pe bătrânul vulpoi! Veți face aur. În acest timp vom aduce un bijutier, care din aur va face un crucifix. Nu-i așa, pater Augustinus? Dacă este al diavolului, aurul va refuza să ia forma Mântuitorului.

Pater se holba la el cu ochii goi și cu gura căscată. Își lăsă capul pe o parte, apoi pe cealaltă parte, ca și cum creierul lui ar fi trebuit să analizeze chestiunea temeinic, după care aprobă cu sârg.

— Fără nicio îndoială! acceptă el.

— Deci, decise Bruno, vom face exact așa. Dacă reușește să confecționeze un crucifix din aurul dumneavoastră, Scoro, este dovada că aurul nu poate fi al diavolului. Iar dumneavoastră veți avea șansa de a vă răscumpăra vina față de creștinătate.

•

Sub supravegherea lui Mengedder și după indicațiile alchimistului, în beciul burgului a fost amenajat un laborator. Un cuptor de topire strașnic a fost zidit în mijlocul beciului, tot felul de creuzete, tigăi și sticle cu esențe rare au fost coborâte pe scara îngustă și soldați vigilenți au fost puși să păzească fiecare pas făcut de John Scoro, care purta un lanț strâns pe glezna piciorului drept. Fiecare indicație a alchimistului era urmărită de medic, care ținea sub cheie și notițele acestuia. Nimeni nu făcea nimic fără aprobarea lui Mengedder.

Lucrările au progresat rapid. Mai dificil a fost să se procure materialul din care Scoro voia să facă aur.

— Mă gândeam că un alchimist poate să facă aur din orice metal, spuse Bruno când află prima dată despre acest lucru. Din fier, cupru, plumb…

— Din plumb evident nu, îi spuse Mengedder, pentru că lădița în care este păstrată piatra filosofală este din plumb și încă nu s-a transformat în aur. Nu, este nevoie de mercur, căruia i se mai spune și argint viu, un metal fluid, care se găsește în Italia și în Spania.

— Vrea să facă aur din metal fluid? se miră cavalerul.

Au cumpărat cât de mult mercur au găsit, precum și pucioasă, fosfor și amoniac, dar și un cristal, care a fost zidit în peretele cuptorului, prin care să se poată vedea ce se petrece înăuntrul său. Principele a pus să fie confiscate rezervele de lemne pentru iarnă pe o mare rază în jur, deoarece procesul necesita o căldură imensă și pădurile din Hirschberg au răsunat săptămâni în șir de sunetul topoarelor.

În cele din urmă, sub creuzetul de topire s-a aprins focul. Vapori înțepători umplură încăperea boltită și mercurul începu să fiarbă. Alchimistul amestecă în el tot felul de ingrediente, după rețetele lui secrete, le amestecă, le amestecă și iar le amestecă. Mengedder, care veghea atent, îl auzi murmurând în surdină cuvinte de neînțeles.

— Invocați spiritele? îl întrebă el în cele din urmă. Sau chiar…

Nu cuteză să pronunțe numele satanei.

— Sunt poezii persane pentru copii, îi explică John Scoro fără a ridica privirea din fiertură. Copiii persani le folosesc pentru a măsura timpul, când se joacă de-a v-ați ascunselea. Eu le-am aflat trăgând cu urechea și le recit pentru a măsura timpul dintre pașii procesului alchimic.

Sosi și momentul culminant – introducerea pietrei filosofale. Laboratorul fu blocat, în el rămaseră doar Scoro, Mengedder și două ajutoare, lângă misterioasa lădiță. Ajutoarelor, pe care Mengedder le aduse de la bucătărie, le curse sudoarea pe frunte când unindu-și forțele ridicară caseta din plumb pe marginea creuzetului. Acestea auziseră de soarta lui Arved, așa că la indicațiile alchimistului fixară cu deosebită grijă un lanț de inelul cu care era prevăzut capacul casetei, apoi o împinseră în mercurul care fierbea. După aceea Scoro le ceru să se retragă dincolo de zidurile protectoare unde rămăsese el, ținând în mâini celălalt capăt al lanțului.

Îl mai privi o dată pe medic.

— Chiar dacă nu mă credeți, aurul este al diavolului, spuse în latină, astfel că ajutoarele nu îl înțeleseră. Chiar vreți cu adevărat să o fac?

— Desigur, ripostă Mengedder, fascinat de ceea ce vedea.

Alchimistul dădu supus din cap.

— Așa să fie, oftă el și trase cu putere de lanț.

Capacul se ridică brusc și lumina pietrei filosofale țâșni ca un fulger neîntrerupt. Pătrunse cu putere prin pleoapele lăsate și păru că trece prin haine, prin corp și chiar prin zidul înconjurător. Ulterior, Mengedder își va aminti că în acel moment își spusese îngrozit: Aceasta trebuie să fie o parte din focul iadului!

Piatra se rostogoli cu zgomot în mercurul