Era, evident, o cameră pentru oameni importanți.

În timp ce se dezbrăca, băgă de seamă că peretele dinspre baie nu era drept, ci bombat spre interior.

Bizar. Hendrik pipăi peretele, pentru a se asigura că nu trăia un vis absurd. Când consultă planul afișat pe spatele ușii, găsi explicația: camera lui se învecina cu lobby-ul înalt și rotund de la intrare. Nu era suficient că nu beneficia de perspectiva oferită de celebrul lac, ci doar de esplanada plictisitoare de la intrare, dar camera lui era și mai mică decât celelalte de pe culoar. Un fel de cameră de serviciu.

Hendrik privi dezamăgit în jurul lui. OK, gata cu visatul. Nu făcea parte din această lume. Cu siguranță că aici era un tolerat.

Dușul îi făcu totuși bine. În halatul de baie flaușat, în nuanța mahonului, cu sigla aurie a hotelului și cu ceasul la mână, trebuia să se decidă: ori lua prânzul la restaurantul hotelului, ori se apuca de citit cartea.

Ar fi ales lectura, sperând că îl va ajuta să scape de nervozitate și de tracul provocat de gândul că se îndrepta spre un dezastru. Pentru că nu se va descurca, se va face de râs. Lucru pentru care va fi în veci blamat. Va fi batjocorit, aruncat afară cu documentele mototolite, trimis acasă, unde îl aștepta concedierea pe loc. Ba chiar firma îi va cere despăgubiri o sumă formată din cinci cifre.

Trebuia neapărat să se gândească la altceva. Pe de altă parte, chiar îi era foame.

Studie lista de prețuri a restaurantului hotelului. Prețuri piperate: douăzeci de franci o salată, patruzeci pentru un preparat cald.

Dar nu conta. Acum își putea permite. Astăzi era ziua în care încălca limitele. Va considera aceasta drept ultima sa masă înaintea execuției, așa că ridică receptorul și comandă un „sandviș au Lac” cu piept prăjit de curcan, salată și sos de verdețuri. Pentru treizeci de franci.

Nu terminase să își usuce părul, când auzi bătând la ușă. O femeie tânără, cu părul strâns în coadă de cal, în livrea, ținea în mâini o tavă cu comanda.

Brusc, Hendrik se simți teribil de neajutorat. Cum ar fi trebuit să se comporte într-o astfel de situație? Și mai era și în halatul de baie.

Din fericire, femeia preluă inițiativa:

— Comanda dumneavoastră, Herr Busske!

Intră și puse tava pe birou. Hendrik semnă nota și femeia ieși.

Mirosea bine. Hendrik înălță capacul alb din plastic și descoperi un monstru într-un sandviș, asediat de cartofi prăjiți și garnisit cu o porție imensă de salată. Un adevărat prânz, nu doar o gustare.

Cu atât mai bine. Scoase din minibar o bere fără alcool, își trase fotoliul în dreptul tăvii și se apucă să mănânce. Mușcă din sandviș, mestecă satisfăcut, deschise cartea și căută pagina la care rămăsese în anticariat.

Armura care plângea (…)

Principele se retrăsese împreună cu medicul și cu alți câțiva apropiați pentru a discuta. Revenind în marea sală, îl întâmpinară priviri curioase și fețe crispate. Alchimistul stătea în picioare, între mese, ca unul care aștepta decizia judecătorilor, pe care trebuia să o respecte.

— Dați-i un scaun, ceru stăpânul burgului.

După ce străinul se așeză, anunță hotărârea: John Scoro trebuia să facă aur pentru el, Bruno von Hirschberg, cavaler cruciat, și anume în cantitatea necesară organizării unei noi cruciade.

În sală se auziră murmure. Unul își înghionti vecinul, câțiva își făcură cruce și tuturor le trecu un fior prin șira spinării când simțiră boarea istoriei adiind prin încăpere. O nouă cruciadă! Pentru ca mamelucii să fie alungați din Palestina și Țara Sfântă să fie redată creștinătății! Mântuirea sufletului să fie obținută pentru totdeauna prin luptă! Ceea ce fără îndoială va apropia Ziua de Apoi, revenirea Domnului și începutul împărăției veșnice!

Și toate acestea să fie posibile datorită acestui om aflat în mijlocul lor? Bărbatului cu barba căruntă și încâlcită și cu privire întunecată? Toți știau că ultimele cruciade fuseseră costisitoare, iar stăpânii germanilor și francilor fuseseră nevoiți să impună grele biruri popoarelor lor, pentru a le suporta costurile. Regi și regate au fost strivite de cheltuieli, au căzut papi și au fost pierdute bătălii, din lipsa banilor. Dar totul se va schimba acum, când acest bărbat aflat în fața lor, în veșminte cenușii murdare, putea face aur cât voia.

John Scoro îl privea fix pe stăpânul burgului, în timp ce în încăpere murmurele se amplificau și scădeau. Apoi acesta zise încet, abia auzit:

— Nu îmi cereți asta.

Palma cavalerului lovi cu zgomot masa.

— Din propriile dumneavoastră însemnări rezultă că ați făcut aur pentru tiranii mahomedani, John Scoro! Sau negați asta?

Scoro clătină încet din cap:

— Nu.

— Și prin asta nu ați susținut cu aurul dumneavoastră războiul contra cruciaților?

— Da. Dar m-au silit, nu am făcut-o de bunăvoie. Dacă nu m-aș fi supus, m-ar fi omorât.

Bruno von Hirschberg zâmbi superior, prefăcut compătimitor:

— Vedeți? La fel vi se va întâmpla aici.

Alchimistul privi în podea.

— Nu îmi cereți asta, vă rog, repetă el.

Cavalerul se aplecă în față. Nările îi tremurau.

— Am participat la ultima cruciadă. Am mărșăluit săptămâni nesfârșite prin nisipurile Egiptului, am luptat la Tripolis și am supraviețuit cu greu bătăliei de la Acra. Camarazii mei mureau în jurul meu doborâți de soldați mameluci. Fratele meu a murit de mâna unui necredincios. Și totul era plătit cu banii dumneavoastră, John Scoro! Spuneți-mi de ce nu ar trebui să vă cer să faceți ceva ce ați făcut pentru păgâni?

Parcă aceste cuvinte de mânie distruseseră masca rece afișată de alchimist. Chipul cu trăsături aspre se cutremură ca fulgerat, mâinile lui ciolănoase se strânseră, oasele lor sclipind albe. O clipă lacrimi reținute ani buni părură gata să i se scurgă pe obraji, totuși el începu să vorbească disperat:

— Este adevărat că pot să fac aur, recunoscu Scoro. Și este adevărat că l-am făcut pentru sultani. Dar când am scăpat din prizonierat, am jurat că nu voi mai face niciodată. Sunt înfometat, deși aș fi putut trăi în lux, umblu în zdrențe, deși aș