lui Marcus, va trebui să-i escorteze pe condamnaţi, carele cu cele necesare execuţiei şi pe călăi, în drumul spre Golgota, iar, o dată ajunsă acolo, să împresoare partea ei de sus. Cealaltă cohortă trebuia trimisă de îndată pe Golgota, să procedeze neîntîrziat la împresurarea locului. In acelaşi scop, adică pentru a asigura paza muntelui, procuratorul îi ceru legatului să expedieze într-acolo un regiment de cavalerie auxiliar — ala siriană.

Imediat ce legatul părăsi balconul, procuratorul porunci secretarului să invite la palat pe prezidentul Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum şi pe comandantul gărzii templului din Yerushalayim, adăugind că roagă să se facă în aşa fel, ca, înainte de a ţine sfat cu toţi aceşti oameni, el să poată sta de vorbă cu prezidentul între patru ochi.

Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt şi întocmai; soarele, care pîrjolea în acele zile cu o înverşunare nemaivăzută Yerushalayimul, nu apucase să ajungă la zenit, cînd pe terasa de sus a grădinii, în dreptul celor doi lei din marmură albă ce străjuiau scara, se întîlniră procuratorul şi Iosif Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim al Sinedriului.

În grădină stăruia o tăcere adîncă. Ieşind însă de sub colonadă pe terasa de sus, scăldată în soare, terasa unde se înălţau palmieri pe picioare gigantice de elefant şi de unde ochilor procuratorului li se deschise întreaga panoramă a odiosului Yerushalayim, cu punţile lui suspendate, cu cetăţile şi, mai ales, cu acea stîncă indescriptibilă, durată din marmură, cu solzi de dragon din aur curat în loc de acoperiş — templul Yerushalayimului — procuratorul, cu auzul său fin, surprinse departe, undeva jos, acolo unde un zid de piatră despărţea terasele inferioare ale grădinii palatului de piaţa oraşului, un fel de mîrîit înfundat, acoperit în răstimpuri de nişte vaiete sau strigăte slabe, subţiri.

Procuratorul îşi dădu seama că acolo, în piaţă, se şi strîn-sese o mare mulţime de locuitori ai Yerushalayimului, tulburaţi de ultimele frămîntări din oraş, că această mulţime aşteaptă cu nerăbdare pronunţarea sentinţei şi că de acolo vin şi strigătele gălăgioşilor vînzători de apă.

Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot în balcon, întrucît afară era o arşiţă cumplită; dar Caiafa se scuză politicos: nu-şi putea îngădui acest lucru în ajun de sărbătoare. Pilat îşi tufli gluga pe capul său cu un început de chelie şi intră în subiect. Discuţia decurse în elină.

Procuratorul îl înştiinţa pe marele preot că a examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri şi a întărit sentinţa de condamnare la moarte.

Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie aplicată în aceeaşi zi, erau condamnaţi trei tîlhari: Dismas, Hestas, Ba-raba; iar, în afară de aceştia, şi numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care aţîţaseră mulţimea la răscoală împotriva cezarului şi fuseseră prinşi, în urma unei lupte, de autorităţile romane, nu-l priveau decît pe procurator, deci, nu intrau în discuţie. Pe ceilalţi doi, Baraba şi Ha-Nozri, puseseră mîna autorităţile locale şi-i osîndise Sinedriul. Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea marii sărbători a Paştelui, care începea în ziua aceea. Aşadar, procuratorul vrea să ştie pe care din cei doi răufăcători intenţionează să-l elibereze Sinedriul. Pe Baraba, sau pe Ha-Nozri?

Caiafa dădu din cap, vrînd să arate că întrebarea îi este limpede, şi răspunse:

— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.

Procuratorul ştia prea bine că acesta va fi răspunsul marelui preot, dar ţelul lui era să arate că un asemenea răspuns îi trezeşte o adîncă uimire.

Ceea ce şi făcu Pilat cu multă iscusinţă. Arcurile sprîn-cenelor se săltară pe chipu-i semeţ şi procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele preot.

— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti blînd procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o neînţelegere...

Şi Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună. Autorităţile romane nu atentează cîtuşi de puţin la drepturile autorităţilor locale religioase; marele preot ştie bine că aşa este. De data aceasta, însă, e neîndoielnic vorba de o greşeală. Şi îndreptarea acestei greşeli interesează, de bună seamă, autorităţile romane.

Într-adevăr, fărădelegile săvîrşite de Baraba şi de Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce priveşte gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă, rostite la Yerushalayim şi în alte cîteva locuri, primul purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai că-şi îngăduise să cheme poporul la răzvrătire, dar, la încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri. Baraba este cu mult mai primejdios decît Ha-Nozri.

Ţinînd seama de cele arătate, procuratorul îl roagă pe marele preot să revizuiască hotărîrea luată şi să-l elibereze pe acela dintre cei doi osîndiţi care se dovedeşte a fi mai puţin primejdios; şi acesta este, fără nici o îndoială, Ha-Nozri. Aşadar?...

Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul a studiat cu luare-aminte faptele celor doi şi aduce pentru a doua oară la cunoştinţa procuratorului că intenţionează să-l pună în libertate pe Baraba.

— Cum? Chiar şi după demersul meu? Demersul făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai rostit.

— Şi pentru a treia oară îţi repet că-l vom pune în libertate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.

Totul se sfîrşise şi cei doi nu mai aveau nimic a-şi spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar durerile cumplite, necruţătoare, ale procuratorului nu mai avea cine să le tămă-duiască; ele nu aveau leac, în afară de moarte. Dar un alt gînd străfulgera mintea lui Pilat. Aceeaşi mîhnire inexplicabilă, aceeaşi întristare adîncă ce-l mai cuprinsese pe cînd şezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură. Încercă pe loc să şi-o explice şi explicaţia se dovedi ciudată: avea senzaţia tulbure că, vorbind cu cel osîndit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase tot ce se cuvenea să asculte.

Pilat alungă acest gînd, care-şi luă zborul într-o clipă, aşa cum venise. Îşi luă zborul, dar mîhnirea rămase la fel de inexplicabilă, căci nu i-o putu, fireşte, explica un alt gînd fugar, ce-i trecuse ca fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată — „Nemurirea... a venit nemurirea...” A cui nemurire venise?

Procuratorul nu înţelese acest lucru; dar