— Bine, zise Pilat, aşa să fie.

Întoarse capul şi îşi plimbă privirea în jur, uimit de schimbările petrecute. Pierise tufa încărcată de trandafiri înfloriţi, pieriseră chiparoşii ce străjuiau terasa de sus, şi granatul, şi desişul verde al grădinii, şi statuia albă ascunsă în desiş. Totul pierise; prin faţa ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră din loc cătînd cine ştie încotro, iar, împreună cu ele, se urni şi Pilat. Acum îl stăpînea, arzîndu-l şi înăbuşindu-l, cea mai groaznică dintre mînii — mînia neputinţei.

— Mă înăbuş, rosti Pilat, mă înăbuş!

Cu mîna rece, jilavă, îşi smuci paftaua de la gulerul mantiei, şi aceasta căzu pe nisip.

— Astăzi e zăpuşeală, undeva s-a dezlănţuit furtuna, observă Caiafa, privind întruna chipul congestionat al procuratorului şi prevăzînd toate chinurile ce-l mai aşteaptă. „O, ce cumplită e luna Nisan în anul acesta!”

— Nu, zise Pilat, nu zăpuşeala e de vină, mă înăbuşă aerul pe care-l respir împreună cu tine, Caiafa, şi, îngustîndu-şi ochii, Pilat adăugă cu un zîmbet: Ia seama, mare preot!

Ochii negri ai marelui preot scăpărară — şi cu nimic mai prejos decît o făcuse Pilat puţin înainte — el aşternu pe chipul său o expresie de adîncă uimire.

— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse mîndru şi calm Caiafa. Mă ameninţi după sentinţa dată de Sinedriu, întărită de tine însuţi? Oare e cu putinţă? Ne-am obişnuit ca procuratorul roman să-şi măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar auzi careva, hegemon!

Pilat îşi aţinti ochii stinşi spre marele preot şi, rînjind, îşi stoarse un zîmbet.

— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băieţandrul care astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Ştiu ce spun şi unde spun. În jurul grădinii e un cordon de soldaţi, în jurul palatului alt cordon; nici un şoarece n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un şoarece, n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice... din Kiriat. Fiindcă veni vorba, îl cunoşti, mare preot? Da... De-ar fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta cred că nu te îndoieşti o clipă? Şi să ştii, mare preot, de azi înainte n-ai să-ţi mai afli liniştea! Nici tu, nici poporul tău — şi Pilat arătă cu mîna departe, spre dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila templul cuprins de învăpăierile soarelui — ţi-o spun eu, Pilat din Pont, călăreţul cu Lancea de Aur!

— Ştiu, ştiu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu barba neagră şi ochii îi scăpărară. Înălţă mîna spre cer şi urmă: Ştie poporul iudeu că-l urăşti de moarte, şi multe suferinţe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poţi pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să audă cezarul atotputernic şi o să ne ferească de cumplitul Pilat.

— O, nu! strigă Pilat şi, după fiecare cuvînt rostit, se simţea tot mai uşurat: nu trebuia să se mai prefacă, nu era nevoie să-şi măsoare vorbele. Prea te-ai plîns de mine cezarului, şi acum e rîndul meu, Caiafa! Acum are să zboare vestea, dar n-am să i-o trimit guvernatorului în Antiohia, şi nici la Roma, ci, de-a dreptul la Capri, însuşi împăratului, ca să afle că voi, la Yerushalayim, îi scăpaţi de la moarte pe răzvrătiţii notorii. Şi potolesc eu setea Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleşteul lui Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu, nu cu apă! Adu-ţi aminte cum a trebuit să scot de pe pereţi scuturile cu însemnele împăratului, să mut ostile de pe un loc pe altul şi, vezi bine, a trebuit să vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Ţine minte ce-ţi spun, mare preot, ai să vezi aici, la Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile oraşului va veni toată Legiunea Fulminanta, va veni călărimea arabă; atunci o să auzi tu plînset amar şi gemete şi atunci o să-ţi aminteşti de Baraba cel salvat şi ai să regreţi că ai trimis la moarte pe filozoful cu paşnica lui predică!

Chipul marelui preot se acoperi de pete roşii, ochii îi ardeau. Zîmbi, ca şi procuratorul, rînjindu-şi dinţii, şi răspunse:

— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la Yerushalayim ademenitorul poporului, şi tu, călăreţule, o înţelegi perfect. Ai vrut să-l laşi slobod, ca să răzvrătească mulţimea, să profaneze credinţa şi să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor! Dar eu, mare preot al iudeilor, cît voi trăi pe lume, nu voi îngădui să fie pîngărită credinţa şi voi apăra poporul! Auzi, Pilat? Zicînd aceasta, Caiafa ridică mîna ameninţător: Ascultă, procuratorule!

Caiafa tăcu, şi procuratorului i se păru din nou că aude vuietul mării rostogolindu-se pînă la zidurile grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se ridica pînă la picioarele, pînă la faţa procuratorului; în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna glasul alarmat al trîmbiţelor, scrîşnetul greu al sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul îşi dădu seama că infanteria romană pornise conform ordinului său şi se îndrepta spre locul unde avea să se desfăşoare parada, înfricoşătoare pentru răsculaţi şi tîlhari, din preajma execuţiei.

— Auzi, procura torule? repetă încet marele preot. Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică amîndouă mîinile, şi gluga întunecată îi căzu de pe cap — că toate acestea le-a stîrnit jalnicul tîlhar Baraba?

Cu dosul palmei, procuratorul îşi şterse fruntea umedă şi rece, privi în pămînt, apoi, scrutînd cerul printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape deasupra creştetului său, iar umbra lui Caiafa, strînsă, chircită, la coada unuia dintre lei; şi spuse încet şi nepăsător:

— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Cerîndu-şi scuze marelui preot în cuvintele cele mai alese, Pilat îl pofti să aştepte pe o bancă, la umbra magnoliei, pînă ce va chema persoanele menite să ia parte la o ultimă şi scurtă consfătuire, şi va mai da un ordin relativ la