de Argeș, care dorea să inaugureze un întreg program de deshumări voievodale, avea, după cum declară inițiatorii ei, un singur scop: ea era programată „pentru a se realiza o cercetare științifică asupra originii lor, scutită de subiectivism, care să pună adevărul istoric în drepturile sale legitime [subl. O.P.], urmând a se stabili originea Basarabilor, despre care s-a spus că ar fi slavă, cumană sau valahă, românească”. Declarația nedumerește maximal. Conform acesteia, stabilirea ADN-ului nu numai că înlocuiește cercetarea istorică, dar anulează și… subiectivismul ei. O critică mai radicală a disciplinei istorice, de pe poziții arheologice, nu se putea imagina. În locul unei alianțe, arheologia ajunge să creadă despre sine că, în amalgam cu genetica, furnizându-i acesteia probe, ar putea înlocui istoriografia, compromisă, oricum, de… „subiectivismul” ei!

La acest gând nu am decât o nedumerire: de ce nu s-ar trece direct la clonare, pentru a lăsa voievodul să vorbească singur, în nume propriu, despre originile sale?! Ar fi o tranșare mai radicală și mai directă a situației, terminând definitiv și cu istoriografia ca atare, prea aproximativă și… subiectivistă. Un program animat, deci, de îndoiala metodologică referitoare la capacitatea istoriei de a cunoaște, deplin încrezător în rolul săpăturilor și al deshumărilor în regândirea, mai riguroasă, a disciplinei.

Asemenea elanuri ale arheologiei am mai întâlnit, tot în rândul mai tinerilor colegi – nici domnul Alexandru Șimon nu este un vârstnic – și, la vremea respectivă, le-am combătut ca unul ce socotește că istoriografia nu este și nu trebuie să fie neutră, fără accente hermeneutice și axiologice, pentru a nu cădea în condiția de demers anticăresc, de colecționar de obiecte. Dimensiunea materială a trecutului nu surprinde și nu explică totul, oricâtă acuratețe ar oferi ea la nivelul măsurătorilor și al cantitativului.

Recunosc, pe de altă parte, că în mintea mea chestiunea originilor biologice ale voievozilor munteni este secundară. Și nici nu poate fi altfel. Orice ar fi fost – slavi, bulgari, turcici sau, de ce nu, fino-ugrici –, presupunând că, sub raport rasial (căci etnic, cum?!), s-ar putea stabili o predominanță, identitatea le este dată de sensul politicii pe care au gândit-o și pus-o în act. În secolul al XIV-lea, deja, aceasta s-a dovedit tot mai mult una românească, după cum și numele țării lor a fost Vlașkoi zemlia, Țara Vlahilor / Românească.

Nu scapă nimănui faptul că, în Evul Mediu, ca și în lumea modernă, atunci când statutul unei dinastii sau al unei țări o permitea, căsătoria devenea prilej de alianțe politice, nu o dată chiar cu inamicii momentani. Așa s-a petrecut, de pildă, târziu, în plină modernitate timpurie, cu fiica lui Vasile Lupu, silită să accepte căsătoria cu Timuș Hmelnicki, hatmanul cazacilor. Alteori, mariajul se producea între aliați de origini etnice diverse, precum în cazul lui Ioniță Caloian, căsătorit cu fiica unui rege cuman de la nordul Dunării. În aceste condiții, ce anume poate însemna, realmente, „stabilirea originii” voievodului? Se poate preciza de pe acum faptul că, fiu al lui Nicolae Alexandru și nepot al lui Basarabă Voievod, rezultat din căsătoria tatălui său cu o maghiară, Maria Lackfi, el era nici mai mult, nici mai puțin român decât oricare autor de politică românească, indiferent de compoziția acidonucleică a persoanei lui fizice. Dacă Vlaicu Vodă se trage dintr-o stirpe cumană – din linia acelui Basarabă Vodă în care, pornind de la indiciul onomastic, N. Iorga și, mai recent, Neagu Djuvara văd un cuman – înseamnă că el a fost mai puțin român, că este cazul să fie prețuit mai puțin ca luptător pentru desprinderea țării lui din sistemul statal al Ungariei angevine? Ar trebui să revizuim radical estimarea lui în paginile de istorie românească? În mod evident, ceea ce se cuvine spus, într-un asemenea caz, despre oricare dintre voievozii dovediți a fi altceva decât ar dori patrioții fără o înțelegere suficientă a chestiunii este că el a fost „fiul faptelor sale” (formulă lansată de P.P. Panaitescu pe când îl credea pe Mihai Viteazul fiu de grec din Țarigrad). Că vom vorbi de aici înainte despre el ca despre un român răzvrătit împotriva autorității „italianului” Ludovic de Anjou sau ca despre unul dintre baronii maghiari atinși de felonie față de suveranul lor legitim va fi doar o schimbare de peisaj retoric, nu și reevaluarea rosturilor lui Vlaicu în istoria românească.

Oare este greu de înțeles că identitatea colectivă, în termeni etnici, este un construct politic, asumat în nume personal sau în numele unei tradiții politice, în acele vremuri când centrală era instituția „slujbei credincioase” față de aristocratul superior ierarhic, și nu solidaritatea etnică? Micii și marii membri ai aristocrației locale, ai păturii suprapuse, țineau să se achite de obligațiile de „sfat” (consilium) și de „credincioasă slujbă” (auxilium), nu fuzionau cu „norodul”, cu „prostimea” – cuvinte neîntâmplător evocatoare ale „nărodului” și „prostiei”, înțelese atât ca simplitate mentală, cât și ca așezare la baza umilă a societății, ca o condiție socială modestă. Nu se numeau „rumâni” țăranii lipsiți de libertate pentru că erau socotiți de un neam și din aceeași plămadă de către stăpânii lor privilegiați. E chiar greu de înțeles?!

De unde atunci zelul arheologic zvâcnit fără pregătiri prealabile aduse în dezbaterea publică? Nu se pot lua în considerare decât câteva posibilități, cred: ori o manipulare politică de tip naționalist (se scot la iveală, mai recent, săbii ale lui Ștefan cel Mare, se sanctifică eroi-voievozi etc.), ori una rasială (nu suntem țigani, slavi, unguri sau asiatici de vreun fel!), ori una senzaționalistă (și noi avem Tuthankamoni pe care îi putem… analiza în laboratoare, făcând filme despre ei pe Discovery!), ori tentative de a extinde arheologia justițiară (deshumările unor victime ale comunismului au putut deschide gustul celor ce se vor vedete prin ziare și reviste de actualitate, visul de a fi un nou Schliemann ori Carter rămâne tentant).

Observator cultural, nr. 631,