românilor ar fi putut măcar să împrumute sugestii străine, în loc să corespundă întru totul proiecțiilor actuale neaoșiste și naționaliste. Și, tot ca în cazul tezei lui Neagu Djuvara despre Thocomerius turanicul, nu doar că refutarea nu s-a produs cu argumente mai tari decât cele aduse deja în discuție, dar s-a încălcat și regula amenității și a bunei-credințe, înlocuindu-se probele cu o retorică din recuzita pamfletului.

Trebuie socotit, prin urmare, că abaterile de la scenariul prestabilit și autorizat în vremea naționalismului, dar preluat și de comunismul naționalist al lui Nicolae Ceaușescu, irită încă atât de tare, încât destui dintre membrii breslei – numărul lor se lasă calculat cu ușurință pe baza textului de răspuns al lui Neagu Djuvara – ripostează, părăsind convenția polemicii de idei și a tonalității unei alte situări și angajându-se în atacuri ad hominem. Trist este, în plus, că prea rar cei care se avântă pe această pantă a corozivității sunt maeștri ai expresivității literare, fapt care le-ar asigura măcar excelența stilistică.

Se poate întâmpla însă ca unii dintre cei amintiți de Neagu Djuvara pe lista istoricilor situați în dezacord cu susținerile sale să fi nimerit acolo dintr-o eroare de lectură a celui ce se socotea atacat. Acesta pare să fie cazul universitarului târgoviștean Denis Căprăroiu, care – după cum precizează pe un blog unde protestează politicos împotriva acestei amplasări – nu a socotit neîntemeiate susținerile lui Neagu Djuvara, dar a crezut de cuviință să solicite mai multe probe în sprijinul acelor afirmații. Preocupat de originile orașului Câmpulung, de începuturile reședinței domnești de la Curtea de Argeș și de originile lui Bogdan de Cuhea, Denis Căprăroiu socotește că ar fi găsit explicațiile istorice ale faptelor despre care vorbește cartea dedicată întemeietorului Valahiei de către istoricul nonagenar. Scenariul descălecatului pe care îl propune domnia sa nu se îndepărtează prea mult de teza cumană susținută de Djuvara, dar aduce elucidări care, deși demne de interes, ar merita să fie documentate și mai scrupulos, dacă textele medievale și mărturiile de altă natură (cele arheologice, de pildă) ar permite-o.

Cazul arată în ce măsură demersul lui Neagu Djuvara este stimulativ pentru istoriografia română actuală, dar și că acest demers nu este singular, găsind alianțe în diverse aule de rang universitar ori prin revistele de interes istoriografic ale momentului de față. Or, ambele aspecte sunt semnele unei evoluții în mentalitatea experților. Refuzul „neconvenabilului” nu mai are aerul compact de altădată și lumea nu mai este atât de grăbită în a respinge de plano ceea ce are aerul unei hermeneutici istoriografice dezagreabile. În același timp, bătălia se poartă în continuare tot în termeni ideologici, autohtoniștii respingând ideea că „la începutul unui nou ciclu de civilizație, numai năvălitorul agresiv e creator de noi entități statale, nicăieri băștinașul sedentar”. Există, desigur, scuze pentru aceasta. Cei care păstrează în prim-planul atenției lor ciuntirile României Mari din vara și toamna anului 1940 rămân adepții recursului la teza drepturilor istorice românești, subordonând cunoașterea trecutului unei misiuni juridice, arondând-o unui dosar de drept internațional și păstrând discursul istoric într-o poziție ancilară, de anexă a politicului.

Paradoxal, tot în numele unei atenții față de o anume aliniere politică vorbește și Neagu Djuvara, căci el susține verosimilitatea întemeierii statului Valahia prin necesara similitudine cu procedurile de epocă din restul Europei. S-ar putea spune astfel că Djuvara socotește că nu poți convinge prin argumentația istorică dacă nu te conformezi modelului dominant în virtutea verosimilității sale. Accentul cade, totuși, de astă dată, pe plauzibilitate și verosimil, chiar dacă poziționarea djuvariană este una… euroconformă. Și asta pentru bunul motiv că, formând o statalitate proprie înăuntrul, și nu în afara Europei medievale, este de crezut că și românii au urmat calea comună celorlalte popoare, neprocedând insular.

Deocamdată însă, nu toată lumea este dispusă să vadă avantajele depășirii clișeelor moștenite din secolul al XIX-lea, făcându-se un pas în direcția recuperării adevărurilor mai nuanțate. Recompensa procedurii respective s-ar vedea în mai pronunțata credibilitate și mai marea apropiere de adevărurile de pe teren ale trecutului.

Observator cultural, nr. 604, 9 decembrie 2011;

nr. 605, 16 decembrie 2011

Tuthankamon național

Știrea cu iz senzaționalist că mormântul lui Vladislav-Vlaicu Vodă (1364-1377) a și fost deschis a luat lumea pe nepregătite. Conform unui articol din presă, „scopul urmărit este obținerea ADN-ului unor reprezentanți ai primei dinastii feudale din Țara Românească, cea a Basarabilor”. Prin urmare, enunțând o inexactitate – cum că acest mormânt ar fi stat nedeschis vreme de șapte secole (lucru dezmințit de imaginile filmate la fața locului, disponibile pe internet, unde o sticlă groasă, cum nu exista pe acele vremuri, apare îndată ce piatra funerară este înlăturată)! –, cineva dintre responsabilii pentru acest proiect dorește, nici mai mult, nici mai puțin, decât să aducă răspunsul geneticii la chestiunea originii controversate a voievozilor munteni.

Prima nedumerire era să se afle că locul de veșnică odihnă al voievodului era profanat – la niciun secol de la săpăturile interbelice efectuate în același loc – tocmai de cei datori să îl protejeze, istoricii. Se poate spune că ei sunt singurii care, în condiții aprobate de lege și de forurile de resort, au dreptul de a întreprinde cercetări arheologice în necropole și, de ce nu, sub lespezi unde zac pentru eternitate domnitorii țării. De acord, dacă inițierea săpăturii se face din motive suficient de importante și de judicios argumentate, însă cu argumente nici mai multe, nici mai puține decât cele care întemeiază seriozitatea demersului prin promisiunea unor rezultate foarte importante. Un soi de „brici al lui Ockham” ar trebui să funcționeze și în arheologie dacă se dorește ca această nobilă preocupare să își păstreze valoarea cognitivă neîntinată de temeri etice, ferind-o de excese și aventurism.

Or, săpătura de la Curtea