Un caz recent este cel care i-a adunat în jurul chestiunii comunismului și fascismului pe Ernst Nolte și pe François Furet, dar dezbateri similare au loc și în alte câmpuri de interes (precum discuția, de relevanță teologică și filosofică, dintre Umberto Eco și cardinalul Martini ori cea dintre papa Benedict al XVI-lea și Jürgen Habermas etc.). La noi însă, oricine plescăie cu o piatră plată suprafața încremenită a lacului produce unde ample și tulburări adânci.

Când, totuși, se întâmplă așa ceva, orice remarcă de natură critică este socotită o dovadă de rea intenție, un complot menit să detroneze, o răutate și, nu în ultimul rând, o dovadă de neprofesionalism (profesioniștii între ei, vezi bine, se laudă negreșit!). Luând taurul de coarne, în recent apăruta lui carte Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, București, 2011, 118 p.), Neagu Djuvara dă un exemplu de polemică purtată fără concesii, dar în termeni, totuși, civilizați, la nivelul ideilor, și nu al umorilor. Pe acestea din urmă autorul le sancționează prompt, oriunde și oricui le observă.

Fără a fi singurul care profesează asemenea abordări – amintesc cu modestie că am publicat eu însumi, în chiar acest an, o carte de polemici istoriografice intitulată, nu degeaba, ci cu înțeles, Pâlnia și burduful –, Djuvara se revendică de la o linie înnoitoare din istoriografia românească a ultimelor două decenii:

De vreo 20 de ani, mai mulți istorici din noua generație, în frunte cu Lucian Boia, au întreprins o lăudabilă campanie împotriva miturilor naționale… […] Cartea de față se înscrie și ea în această luptă pe front larg, pentru a fi un îndemn către mai tinerii istorici de a se dezbăra cu totul de vechiul nărav al istoriogafiei cosmetizate (p. 10).

Cum se explică, însă, faptul că decanul de vârstă al istoricilor români se alătură contingentelor tinere, și nu celor mature, într-o bătălie îndelung purtată și aderând la o direcție furibund contestată în bătălia manualelor din 1999 sau prin monografii precum cea prin care academicianul Ioan-Aurel Pop încerca să refuteze, punct cu punct, aserțiunile deschizătoare de drumuri ale lui Lucian Boia din Istorie și mit în conștiința românească?

O explicație sociologică, dar nu lipsită de importanță, este afilierea. Aflat la vârsta pensiei, venind din străinătate, deci nedepinzând de sistemul instituțional ce susține cercetarea istorică, Neagu Djuvara nu a fost silit prin nimic să facă vreo concesie politicilor oficiale de cosmetizare partizană. Mulți dintre cei deja incluși în catedre universitare sau centre de cercetare, ale căror cariere și salarii depind de simpatiile metodologice și tematice ale șefilor lor, nu vor îndrăzni să se afilieze vreunei direcții novatoare neagreate. În caz că ar face-o, conducătorii lor de doctorat, superiorii ierarhici sau ordinele venite mai de sus i-ar putea obstacula. Și, deși acest lucru este rareori direct constatabil, amenințarea neformulată ce plutește în aer îi determină pe mulți să cedeze principiului conformității. Acolo unde, ca la Institutul Xenopol din Iași, cu câțiva ani în urmă, tinerii produc o masă critică și încearcă să introducă schimbarea inclusiv la nivelul politicii în materie de resurse umane, scandalul, amenințările și chiar presiunile din afară nu se lasă așteptate. Iar dacă vulgata comunistă nu mai atârnă ca o ghilotină deasupra capetelor, prejudecăți legate de excepționalismul românesc, de mândria patriotică pe care orice înaintaș sau eveniment din trecutul propriu trebuie să o stârnească determină în bună măsură și azi alinierile istoriografice, adevărate ghiulele stingherind înaintarea.

Neagu Djuvara formulează limpede, dintru început, programul său din recentul volum. El se leagă de…

…necesitatea imperioasă de a pune odată capăt, la noi, obiceiului mai mult decât secular de a se scrie o istorie românească „cosmetizată”; de a isprăvi odată cu mentalitatea că unele fapte sau aspecte din trecutul național trebuie minimizate sau chiar de-a dreptul ocultate, pe când altele, considerate mai onorabile sau glorioase, trebuie umflate peste măsură, în apreciere sau în stil (p. 10).

Tare mă tem că, oricât de strălucit s-ar dovedi din acest punct de vedere, efortul istoricului de a eradica racila menționată nu marchează mai mult de un pas pe calea unei dobândiri a respectului față de legea – bazică – a cercetării științifice că adevărul primează în raport cu orice alte considerente.

2. Cusurul național al înfrumusețării trecutului

În Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, Neagu Djuvara notează:

E dureros de constatat că atâția intelectuali de mare valoare pot să respingă obstinat, și uneori violent, simpla realitate universală că, la începutul unui nou ciclu de civilizație, numai năvălitorul agresiv e creator de noi entități statale, nicăieri băștinașul sedentar (pp. 10-11).

Dacă s-ar înlocui însă „dureros” cu, să zicem, „simptomatic”, am avea, probabil, o estimare mai neimplicată – și deci mai puțin susceptibilă să fie socotită o inflamare subiectivă – a unei stări de lucruri efective din interiorul istoriografiei române actuale.

Se întâmplă însă că și în acest punct pot verifica printr-o experiență personală gradul de justețe al afirmației lui Neagu Djuvara, confirmând diagnosticul său. Cu timp în urmă, publicând un studiu despre prezența teutonă în Carpați, emiteam ipoteza că exemplul cavalerilor germani care au încercat să întemeieze, la sud și răsărit de munții noștri, cândva între 1211 și 1225, un stat propriu, desprins de suzeranitatea Ungariei angevine și așezat direct sub cea a papalității, a putut fi un model pentru generațiile următoare. Cum se știe, începând cu vremea lui Litovoi (anii ’70 ai secolului al XIII-lea, deci circa două generații mai târziu), profitând atât de prezența mongolă în regiune, cât și de criza de putere maghiară, ele au căutat desprinderea teritoriului sud-carpatin de sub aceeași tutelă. Ipoteza a stârnit iritarea unui coleg care, în esență, părea contrariat de ideea că statalitatea