X-lea merită însă o atenție particulară, deoarece, procedând cumva în maniera hermeneutică a lui Vasile Lovinescu, Florin Horvath face „Câteva considerații despre cea mai veche stemă a Țării Românești” (pp. 83-94). Acest capitol constituie, de fapt, culminația cărții, reprezentând o abatere de la planul vulgarizator al noțiunilor de bază referitoare la știința interpretării blazoanelor, dar și un aport unde o anumită concepție auctorială despre trecutul nostru istoric se face simțită cu pregnanță și cu cutezanță intelectuală.

Florin Horvath încearcă în acele pagini o repunere în discuție a bine-cunoscutelor steme din cronica lui Ulrich von Richenthal și, respectiv, Lavinius Hulsius, analizate inițial, la noi, în Istoria critică a românilor de către B.P. Hasdeu și elucidate istoric de către Nicolae Șerban-Tanașoca (ultimul autor fiind menționat, dar rămânând nefolosit de Florin Horvath). Aceste armerii sunt socotite de autor tipice pentru heraldica vest- și central-europeană sub influențele cruciadelor și ale acțiunii templiere (v. p. 87). Cum cel ce avea o asemenea stemă atestată a fost Tibaut de Payns, bunicul marelui maestru templier Hugues de Payns, moștenirea scutului respectiv i-ar fi revenit acestuia (este luat chezaș pentru identificarea proprietarului occidental al blazonului Cristian Tiberiu Popescu, autorul volumului Templierii).

Heraldistul presupune mai departe un „export” de stemă în Valahia, iar în sprijinul ipotezei aduce – inclusiv în fotocopie – trei documente aflate în „Rezerva Secretă a Bibliotecii Vaticanului Fondi de Exhibitis”, scrise în grafia secretă a templierilor, dar în latină. Conform primului, marele maestru Robert de Craon s-ar fi oprit la Făgăraș, în 1124, tot el fiind răsplătit pentru vitejia dovedită la ocuparea cetății Tyr cu scutul lui H. de Payns, cel cu trei capete de negri. Același s-ar fi căsătorit cu o anume Clara (p. 90). Din al doilea document pare să rezulte că marele maestru Armand de Perigord, pornit cu cavalerii spre Ierusalim, s-ar fi oprit la Câmpulung, cu prilejul căsătoriei unui duce de Făgăraș, Radu, fiul lui Gilbert de Doyen, cu Margo Bucura, fiica banului Basarab, în 1239 (p. 91). În fine, din al treilea text cifrat ar rezulta că ducele Radu al Făgărașului, nepotul cavalerului G. de Doyen, a beneficiat de sprijinul marelui maestru Guillaume de Beaujeu pe lângă regele Ungariei pentru ca acesta să îl sprijine în planurile sale legate de întâmplările anului 1274 (p. 92).

Fie și numai la prima vedere, cititorul este pus în gardă de câteva lucruri problematice. Existența Făgărașului în 1124, ca și a Câmpulungului în 1239 se cuvin mai întâi de orice dovedite, ceea ce nu este deocamdată cazul. Legarea medierii din 1274 de episodul insurecțional al voievodului Litovoi este… neverosimilă fie și numai din punct de vedere logic (de ce ar fi privit regele maghiar cu bunăvoință o pierdere teritorială proprie?!). Numele aduse în discuție – Radu (forma prescurtată pentru Radoslav) ca nume de fiu al unui cavaler francez, Margo Bucura, adică Margareta Bucura (!), nu întăresc impresia de verosimilitate.

Cel mai alarmant se dovedește însă pasajul unde Florin Horvath amintește influența hermetismului egiptean asupra călugărilor bessi din cuprinderea Valahiei, pentru care se aduce mărturia lui N. Feier, un autor publicat în 2010 la Bistrița. Laxitatea argumentativă cu sprijin în teze romanești susținute cu har de M. Sadoveanu în Creanga de aur și fără har de către Pavel Coruț în romanele din ciclul Octogonului nu sunt de natură să facă mai creditabile salturile lejere peste arcuri imense de timp propuse de autor. Reciclarea vechii teorii a descălecatului prin Radu Negru va trebui să își găsească argumente mai serioase…

Observator cultural, nr. 671, 26 aprilie 2013

Război cosmetizării 1. Fără ipocrizie

Neagu Djuvara este, orice s-ar spune, nu doar cel mai vârstnic istoric activ al nostru din toate timpurile, ci și cel mai complex (cu excepția, poate, a lui Lucian Blaga, care, în pofida profilului său de istoric profesionist rotunjit atât prin contribuții teoretice, cât și prin practică istoriografică în câmpul iluminismului transilvan, este receptat ca atare cu destule ezitări, încă). Afirmat inițial ca filosof al istoriei, ca istoric al secolului al XVIII-lea românesc și ca memorialist – deci istoric-participant –, domnul Djuvara a adus, între timp, toate argumentele pentru a fi tratat de către profesioniștii români ai câmpului cu toată deferența și colegialitatea necesare. În plus, el are și o activitate de publicist în periodice și de literat, liniamente pe care tot numai Blaga, eventual și Iorga (mai puțin reliefat ca filosof al istoriei), îl însoțește / însoțesc.

Se pare însă că acest deziderat al recunoașterii superiorității în pregătire și al performanței în mai multe câmpuri de activitate conexe și complementare nu este avut în vedere cu toată seriozitatea în interiorul breslei studioșilor trecutului de la noi. Datorită acestui fapt, pornind de la receptarea punctuală a cărții sale despre Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești (2007, 2009, 2011), Neagu Djuvara întreprinde un tur sanitar, tipic pentru demersurile de istoria istoriografiei și pentru critica criticii istorice (cam același lucru, fără a fi, totuși, identice), dezbătând retrospectiv receptarea de care s-a bucurat în țară.

Trebuie spus că nu avem de a face cu un caz de narcisism, cum ar putea crede cineva nefamiliarizat îndeajuns cu asemenea exerciții. Dimpotrivă, într-un peisaj saturat de recenzări de circumstanță, un volum ca acesta reînnoadă tradiția cu polemiștii Școlii Ardelene în câmpul chestiunilor privind trecutul, cu E. Lovinescu, al cărui volum terț din Istoria civilizației române moderne răspundea judicios, pe fond, criticilor de la Viața Românească etc. Nu este nimic neobișnuit, în culturile mature, ca în jurul unor probleme socotite importante să se grupeze dosare întregi de dezbateri pro și contra, cu participarea mai multor specialiști.