cea mai recentă schimbare de regim, care îi adusese pe comuniști în fruntea bucatelor, să înțeleagă că, mai important decât să te pui în slujba cauzelor efemere, este să slujești, cu toată răspunderea, adevărul.

Ceea ce i-a confiscat atenția era întrebarea dacă ceea ce știm despre români în secolul al XIII-lea este temeinic, dacă se poate pune o bază serioasă pe consemnările respective. De aceea, lectura la care a supus Diploma Ioanită rămâne fără egal. El a luat în considerare mai întâi aspectele de ordin pur formal, procedând la o analiză diplomatică riguroasă. Scrisul înghesuit al scribului care transcria documentul, greșelile de descifrare și consemnare a numelor de locuri și oameni, absența originalului emis de papa Inocențiu al IV-lea din arhiva malteză a Ordinului Sf. Ioan, formele anacronice de notare a unor nume de țări îl determină pe Silviu Dragomir să spună: „greșelile relevate trebuie să ne determine […] a lepăda orice considerație, aplicând o critică atentă tuturor amănuntelor care ni se par suspecte” (p. 158). Inconsecvențele prezentate de diplomă față de celelalte acte din domnia regelui maghiar Bela al IV-lea scrise de cancelarul Benedict și de vicecancelarul Achilles rămân și ele nejustificate.

Nedumeritoare apare și situația că…

…privilegiul de o importanță considerabilă pentru politica țării și pentru cavalerii ioaniți nu lasă pe teren nicio urmă și nu va produce nicio schimbare în raporturile stabilite între rege și ordinul ioaniților (p. 159).

Mai mult decât atât, o scrisoare a lui Bela al IV-lea redactată câțiva ani mai târziu nu doar că nu confirmă conținutul diplomei, ci îi pune la îndoială chiar conținutul.

Silviu Dragomir arată și unde a greșit istoriografia română în legătură cu Diploma Ioanită. El le reproșează celor dinainte imprudența de a nu fi discutat documentul în comparație cu alte mărturii contemporane:

Istoricii noștri își dau seama că evoluția istorică nu confirmă, pentru începutul secolului al XIII-lea, teza stăpânirii efective a regatului maghiar [la sud și la est de Carpați – n. O.P.], dar nu se întreabă de ce și când s-a transformat o asemenea donațiune absolută într-o formă de vasalitate feudală ce a putut determina pe regii ungari să renunțe la o achiziție teritorială atât de importantă și să accepte vasalitatea, cu un mic tribut anual și doar cu un punct strategic în apropierea imediată a frontierei (p. 166).

Toate semnele arată, după S. Dragomir, că Ungaria a pierdut după campania tătarilor din 1241 orice autoritate asupra Cumaniei – identificată, cum se știe, cu teritoriile de la răsărit de Olt și din actuala Moldovă –, ceea ce lipsește de obiect donația către ioaniți.

Concluzia lui Silviu Dragomir este că diploma din 1247 este un fals istoric, foarte posibil de atribuit unui autor necunoscut ce slujea intereselor politice ale Imperiului Austriac de după 1685, din vremea împăratului Leopold.

Meșterul rafinat, care și-a luat sarcina să ducă la îndeplinire planul Vienei, trebuie să fi fost un personaj bine cunoscut în arhivele Sfântului Scaun, pentru ca să obțină acces și să aibă timp a opera în registre (pp. 183-184).

Editorii studiului lui Silviu Dragomir resping concluziile acestuia cu privire la documentul din 1247, socotind că refutarea autenticității chartei ține de unele scrupule exagerate și de orizontul cunoașterii istorice din momentul scrierii studiului. Între timp, contextul constrângător schimbat și mai recentele achiziții în cunoașterea istorică determină verdictul dat de specialistul român să fie caduc. Ei socotesc, cu toate acestea, pe bună dreptate, că parada de natură profesională și eleganța procedurală a lui Dragomir constituie în sine o reușită. Mă alătur lor în ideea de a sublinia necesitatea abordării fără pudibonderie a chestiunilor litigioase sau întunecate ale trecutului nostru, speranța într-o reconstituire a vremurilor de demult într-o versiune cât mai apropiată de ceea ce s-a petrecut și de semnificația faptelor de odinioară ca fiind singurul orizont legitim al cercetării.

Observator cultural, nr. 573, 6 mai 2011;

nr. 574, 13 mai 2011

Blazoane și criptografie

Cel mai recent Îndreptar heraldic (Editura Ordo ab Chao, Zalău, 2012, 160 p.) publicat în România este semnat de Florin Horvath. Autorul nu se dezvăluie ca un expert în științele auxiliare ale istoriei format într-o facultate de profil. Domnia sa reînnoadă o altă tradiție a acestui tip de abordări, revendicându-se, din câte rezultă din paginile cărții, dinspre esoterism, din sfera științelor tradiționale. Prin urmare, legitimitatea tentativei nu trebuie căutată în zona științei de tip universitar, ci a unei cunoașteri de altă factură, de felul celei inaugurate, în illo tempore, prin grația zeului Toth, a lui Hermes Trismegistos. Nu este, astfel, de mirare că autorul aduce, în treacăt, vorba despre ipoteza conform căreia originile heraldicii ar trebui căutate în vremea lui… Noe sau că abordează chestiunea simbolicului în orizontul ecuației vizibil / nevăzut.

Mai stăruitor este susținută instituirea convenției heraldice, a stemelor și blazoanelor, a scuturilor acoperite de simboluri cromatice și figurative, în legătură cu existența și cutumele ordinelor monaho-cavalerești, în speță a Ordinului Cavalerilor Templieri.

Agreabil scrisă, într-un limbaj accesibil, dar și dotată cu o abundentă ilustrare, lucrarea introductivă a lui Florin Horvath familiarizează cititorul cu simbolistica heraldică, cu figurile emblematice ale uzului de embleme (heraldul, regele armelor etc.) și cu întrecerile sportiv-militare organizate cu ajutorul științei aplicate a blazoanelor (turnirurile). Cimierul și drapelul sunt aduse în discuție în mod legitim, ca elemente formale ale limbajului heraldic, la fel ca și formele scuturilor, împărțirea acestora și figurile reproduse în atitudini canonice de către specialiștii în această formă de cunoaștere și expresie. Ornamentele exterioare, destinațiile stemelor ocupă un alt capitol al cărții, acordându-se atenție și descrierii stemelor.

Capitolul al