pus sub interdicția consultării de către Securitate, care îl socotea dăunător intereselor naționale românești, și păstrat departe de privirile specialiștilor chiar și după căderea comunismului naționalist de către „cerberii” Bibliotecii Academiei, textul dactilografiat al studiului și-a continuat existența secretizată.

Datorită acestor caracteristici speciale în biografia autorului, ca tentativă istoriografică și cu referire la chipul în care a căpătat un statut „top secret” – aidoma unor documente strategice de natură politică –, studiul despre diploma ioanită al lui Silviu Dragomir merită o atenție specială. După primele eșecuri de a accede la text, Sorin Șipoș și l-a asociat la efortul detectiv și științific pe academicianul Ioan-Aurel Pop, cel care îi coordonase, cu timp în urmă, doctoratul, și astfel, în cele din urmă, sub semnătura ambilor, a apărut volumul Silviu Dragomir și dosarul Diplomei cavalerilor ioaniți (Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, 210 p. + 8 planșe-facsimil).

Există deja o listă de scrieri confiscate, puse la păstrare și, multă vreme, socotite pierdute, printre care unele sunt beletristice (precum Jurnalul fericirii de N. Steinhard sau romanul blagian Luntrea lui Caron). Altele țin mai degrabă de politologie (precum Monarhia de drept dialectic a lui Andrei Șerbulescu, alias Belu Zilber, sau Cetatea totală de Constantin Dumitrescu). Iată însă că, în mod cu totul neașteptat, acestor produse livrești ajung să li se alăture în șirul cărților proscrise și produse aparținând… istoriografiei cu preocupări medievistice. Să fi fost vorba despre analize ale dictaturilor comuniste, produse în chiar anii dominației ideologice și terorist-polițienești ai acestora, nu ar fi fost nimic de mirare. Punerea la îndoială a autenticității celui mai vechi document mărturisitor cu privire la locuirea românească a Olteniei și a unor zone apropiate (Țara Litua, care îngloba și Hațegul) apărea, în ochii vigilenți ai Securității și Partidului Comunist de coloratură naționalistă de după 1969, un atentat la însăși teoria continuității românești la nordul Dunării, deși pentru prima parte a secolului al XIII-lea aceasta era atestată formal de un document emis de cancelaria regală a Ungariei. Caracterul rizibil al situației nu poate scăpa celor care își amintesc atitudinea antimaghiară manifestată deschis de oficialitățile românești mai ales după 1980. Autoritățile române apărau din răsputeri, în fața istoricilor… români, acuratețea documentară a unei charte emise de regalitatea… maghiară!

Nu este de mirare, însă. După micul interval de timp scurs de la decesul lui Silviu Dragomir până la redescoperirea importanței tradițiilor naționale, începând cu 1964-1965, de către Gh. Gheorghiu-Dej, și în continuare, tot mai accentuat, de către Nicolae Ceaușescu, a câștigat, se pare, o pondere tot mai semnificativă în rândul statului român unipartinic teleghidat ideea că există interese mai mari decât cel pentru adevărul istoric sau respectul față de munca unui profesionist mereu fidel națiunii române. După cum spun autorii studiului despre rigurosul istoric și demersul lui critic la adresa Diplomei Ioanite,

Silviu Dragomir a supus diploma de la 1247 unei examinări extraordinare, cum nu se mai întâmplase anterior. Concluzia sa, deși precaută în unele formulări, este lipsită până la urmă de echivoc, iar pe alocuri chiar drastică, fiindcă documentul este declarat fals (p. 8).

Cazul este fără precedent și merită înregistrat ca atare. Istoricii români au strălucit mereu prin zelul cu care s-au pus mai ales în slujba națiunii, a autorității politice, a rațiunii de stat, în loc să urmărească în mod consecvent, indiferent de consecințe, scopul disciplinei în care se ilustrează: stabilirea faptelor și a semnificațiilor lor cât mai aproape de adevărul istoric. De astă dată, Silviu Dragomir – acuzat, cu alte prilejuri, nu fără temei, de părtinire (așa cum s-a întâmplat în cazul discutării evoluțiilor confesionale din trecutul transilvănean, mai ales în legătură cu contestarea actului unirii religioase din 1700) – se situează cu demnitate, firesc, într-un mod tenace și ignorând eventualele consecințe neplăcute, personale sau la adresa colectivității din care face parte și pe care a slujit-o mereu și o iubește, în linia unei etici profesionale deplin onorante.

Ce să fi determinat oare această radicală repoziționare? Dezamăgirea de a fi fost ministru într-un guvern de tristă faimă al României interbelice, acela care a adoptat legile antisemite și a pus capăt democrației? Amărăciunea de a fi fost arestat politic sub comuniști, deși încercase în mod consecvent să își servească națiunea, chiar dacă nu neapărat și democrația, în același timp? Poate că acesta este, câteodată, prețul pe care un istoric trebuie să îl plătească pentru a pune în cumpănă un patriotism mai mult sau mai puțin lucid examinat în resorturile sale intime, pe de o parte, și datoria slujirii adevărului în interiorul propriei vocații profesionale și a meseriei lui.

2. De la ioaniți la habsburgi

Editarea de către Ioan-Aurel Pop și Sorin Șipoș a studiului despre unul dintre cele mai importante atestate ale organizării politice românești în finalul primei părți a secolului al XIII-lea sub titlul Silviu Dragomir și dosarul Diplomei cavalerilor ioaniți face dreptate spiritului critic din istoriografia română din vremea stalinismului. Cartea arată că, în pofida oprimării și pedepsirii istoricilor „burghezi” cu ani grei de temniță, nu toți cei care făceau parte din acest segment al elitei intelectuale românești a vremii au cedat, plecându-și capul. Dincolo de vicisitudinile pe care trebuia să le suporte, Silviu Dragomir și-a regăsit prima pasiune, cea de medievist, ieșind de sub tutela cosmopolitismului comunist impus de sus în anii ’50-’60 pentru a se întoarce la problemele de mare interes național. S-ar putea crede că pasiunea și atenția cu care s-a aplecat asupra Diplomei Cavalerilor Ioaniți era un reflex de opoziție la stalinism survenit din partea celui care se definise prin opera anterioară ca partizan al valorilor Revoluției burghezo-democrate de la 1848 din Transilvania și ca explorator al prezențelor românești medievale în Balcani. De fapt însă, nici vorbă de așa ceva. S-ar spune că sosise momentul ca istoricul ce îndeplinise diverse roluri politice până la