Când l-am întâlnit prima oară – nu chiar cu un deceniu în urmă –, Giuseppe Stabile era încă un învățăcel prins în felurite trasee academice. Cartea lui Valacchi e Valacchie nella letteratura francese medievale (Edizioni Nuova Cultura, Roma, 2011, 266 p.) este însă una care marchează clar drumul științific parcurs de atunci încoace de tânărul cercetător napolitan pasionat de literatura română veche. Între timp, el a realizat o ediție critică a Evangheliarului slavo-român de la Sibiu (1551-1553), cel mai vechi text românesc tipărit care s-a păstrat. A mai scris și despre influența slavă din textele românești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, despre Biblia de la București (1688), ca și despre sincretismul dintre Sibilă și Regina din Saba în tradiția românească bizantino-slavă.

Asemenea publicații savante nu sunt la îndemână, indicând fără dubiu apariția pe scena științifică a unui nou nume de expert în literatura română veche. Volumul despre Valahi și Valahii în literatura franceză medievală este însă o încununare a muncii de depistare, sistematizare și exploatare a izvoarelor narative, în versuri și în proză, ale literaturii medievale de limbă franceză, constituindu-se într-o contribuție de mare utilitate pentru cei interesați de reflectarea românilor din vechime în Occident.

Cartea este alcătuită sobru și canonic, la o indubitabilă altitudine academică. După premisele lămuritoare cu privire la obiectul cercetării, urmează studiul propriu-zis referitor la „Cine sunt valahii?” (pp. 17-84). Apendicele „Câteva date despre prezența valahilor și a Valahiilor în literatura franceză medievală” (pp. 85-91) adaugă celor dinainte prețioase statistici și considerații critice. Survin apoi trei tabele, în primul repertoriindu-se lucrările unde apar referințe la noțiunile căutate, în cel de-al doilea enumerându-se formele scrise ale cuvântului valah, iar în cel de-al treilea fiind notate variantele scrierii cuvântului Valahia (pp. 92-97). Mai departe vine un „Repertoriu al atestărilor”, unde citatele în original sunt acompaniate de traducerea lor în italiană modernă și sunt completate cu necesarele lămuriri pentru buna lor înțelegere (pp. 99-196). G. Stabile indică și „Izvoarele vechi și medio-franceze”, trimițând la edițiile pe care le-a utilizat, dar notând și titlurile altor surse franceze care atestă etnonime și toponime din Europa Orientală (pp. 197-207). Sunt apoi listate lexicoanele și dicționarele consultate pentru alcătuirea lucrării (pp. 209-212). În fine, urmează bibliografia (pp. 213-251) și indicele de nume (pp. 253-266).

Toate acestea alcătuiesc armătura și expozeul – cu exemplificările cerute – ale unui proiect de o seriozitate demnă de laudă, făcând un mare serviciu temei și, în general, cunoașterii științifice a subiectului. Din câte știu, proiectul este, până în prezent, unic, neexistând deocamdată ceva similar pentru arealurile culturale maghiar, sud-slav, rus, bizantin sau altele central și vest-europene. În felul său, volumul lui G. Stabile devine un model pentru asemenea tentative ulterioare, fiind de înregistrat ca o reușită deplină.

În ce privește desfolierea propriu-zisă a vechilor texte franceze, rezultatele sunt încărcate de precizări valoroase. Se constată, de exemplu, că în secolele al XI-lea – al XII-lea etnonimul valah și denumirea țării Valahia au intrat o singură dată, fiecare, în atenția francezilor, în timp ce secolul al XIII-lea i-a adus, odată cu cruciada latină din Balcani, mult mai aproape de interesul acestora (89 + 74 = 163 de mențiuni ale celor două). Abia secolul al XV-lea înregistrează mai multe notații despre ele (100 + 99 = 199), după ce veacul precedent păruse mai timid în aceeași privință (17 + 55 = 72). Cât privește lucrările în care respectivele mențiuni au apărut, situația pe specii apare astfel: 35 în texte epico-romanțate, 25 în texte geografice și 378 în texte istorice. Prin urmare, operele despre trecut dețin locul întâi, la mare distanță de cele de imaginație, care, totuși, sunt înaintea celor geografice. Faptul indică în ce fel se raportau francezii Evului Mediu la valahi, recapitulând faptele trecutului, dar și proiectându-le imaginativ, înainte de a le așeza pe hărțile vremii.

G. Stabile lămurește și chipul în care francezii îi priveau pe valahi. Ei le apăreau ca o alteritate complexă, semicunoscută, din proximitatea unor păgâni precum cumanii sau mongolii, dar întărită de o componentă religioasă: erau schismatici, adică excluși din Christianitas, asimilați mai degrabă ereticilor sau chiar păgânilor (pp. 11-12). Importante sunt și variantele de notare a numelui valah: Blos, Bloz, Blas, Blac, Blacs, Blach, Blak, Blaks, Blakis, Blaqui, Brach, Blacois, Blaquerres, Blanc, Blachian, Blacus, Walaquiens, Walaques, Wallaques, Wallackz, Wallackes, Wallosques, Valaques, Vallaque, Vallaques, Vallacques (pp. 94-95). Ele arată în ce măsură aproximările rămân, totuși, apropiate de etnonimul atribuit și permit situarea altor versiuni – din afara literaturii franceze a timpului – să fie raportate la această serie.

Sunt și alte lucruri semnificative și pasionante în cartea lui Giuseppe Stabile. Celor interesați, specialiști sau nu, le recomand cu căldură solida investigație a autorului într-o lume culturală puțin frecventată la noi: cea a literaturii franceze medievale.

Observator cultural, nr. 663, 1 martie 2013

Reeditarea monografiei lui Viorel Panaite referitoare la Război, pace și comerț în Islam. Țările Române și dreptul otoman al popoarelor (Editura Polirom, Iași, 2013, 568 p.) i-a prilejuit autorului revizuirea și adăugirea vechii versiuni. Încă de la prima ei apariție, cartea a fost apreciată ca o contribuție de seamă la cunoașterea aprofundată a