unui set de probleme fără de care trecutul românesc nu poate fi la fel de bine descifrat și înțeles. După peste un deceniu de la întâia publicare a cărții sale, autorul revine însă cu un text și mai „rotund”, care are atât o valoare pedagogică – familiarizându-și cititorii cu terminologia și cu perspectivele specific otomane asupra chestiunilor enumerate în titlu –, cât și una exploratorie, prin deslușirile pe care le aduce.

Ca întotdeauna când este vorba despre chestiuni ce prezintă și aspecte litigioase din trecutul nostru, istoricul are, și în acest caz, de luptat nu numai cu necunoașterea în domeniu, ci și cu partizanatul istoriografic și de receptare. Frustrarea adusă românilor, de-a lungul timpurilor moderne, mai cu seamă după afirmarea puternică a idealului național, de dominațiile străine a lucrat și continuă să lucreze și în chestiunea războaielor noastre din trecut cu Semiluna și a instaurării autorității Imperiului Otoman asupra Țărilor Române. De aceea, transformarea acestora din limită exterioară a Imperiului într-una internă, adică – în termenii curenți de odinioară în lumea turcească – din „Casă a războiului” în „Casă a Islamului”, este un proces care se cuvine studiat cu atenție și nuanțat, din perspective multiple: văzând cum priveau românii succesiunea evenimentelor, cum se vedea această dinamică din perspectiva unor terți (Occidentul creștin și puterile lui reprezentative) și, mai ales, urmărind cum s-a conturat și s-a realizat transferul din punctul de vedere turcesc.

Procedând cu calm, didactic, explicând fiecare temei, fiecare noțiune și chiar evenimentele încadrabile în formula lui expozitiv-explicativă, Viorel Panaite învinge în bună măsură obișnuințele de receptare patriotic-belicoase, arătând pe îndelete ce anume presupunea intrarea în orbita atenției sultanului de la Bosfor, care erau posibilitățile de tranșare a situațiilor date și ce s-a petrecut de fapt. Meritul este important și se cuvine subliniat fiindcă, alături de Mihai Maxim și alți autori, precum Cristina Feneșan sau Călin Felezeu, Viorel Panaite înscrie o nouă pagină nu numai în tradiția românească a studiilor de turcologie, ci și în tentativa mereu reluată de a înțelege trecutul propriu, românesc. Saltul față de deschiderile lui Gh.I. Brătianu și Aurel Decei nu poate trece neobservat, noua generație de turcologi, din rândul căreia am menționat câteva nume, aducând importante elucidări în raport cu ce se știa dinainte.

Desigur, nu poți cere unei cărți de felul acesteia să conțină toate orizonturile pe care le sugerează. De aceea, de pildă, nu trebuie să mire că anumite interogații iscate de un orizont comparatist nu își găsesc în paginile volumului rezolvarea. Una dintre ele ar fi cea sugerată de cele două „case” mai sus-menționate, a Islamului și a războiului, care amintesc celor care s-au interesat de istoria ordinelor monahal-militare ale Evului Mediu apusean de așa-numitele terre de regard și, respectiv, terre de paix, nimic alceva decât zona de insecuritate și, respectiv, cea de securitate avute în vedere de membrii respectivelor ordine în misiunile lor. Nevoile campaniilor războinice puteau conduce militari de diferite origini, aparținând unor civilizații diferite, la considerarea similară a terenului. Dar tind să cred (fără a avea necesarele dovezi) că tocmai contactul dintre Islam și Creștinătatea beligerantă a influențat formula occidentală. În definirea djihadului și a modului de gândire determinat de acesta prin Coran – adică prin Mahomed – cred că sugestiile au putut veni dinspre, și nu către lumea arabă, găsind un sol fertil în gândirea strategică a creștinilor. Revine însă experților, fără discuție, eliminarea ori confirmarea acestei simple ipoteze.

Cartea lui Viorel Panaite conține două părți. Prima se dovedește un adevărat manual introductiv în teoria islamică a păcii și războiului, în timp ce a doua se ocupă de contactul Imperiului Otoman, prin prisma noțiunilor de drept avute în vedere, cu Țările Române. Este salutară structurarea pentru care s-a optat, fiindcă, în acest fel, întreaga cunoaștere valabilă din perspectiva turcologiei își află îndată un teren de aplicare nici suficient de exploatat, nici central ca interes, din perspectiva cititorului străin. Provincii otomane de margine, cu un statut schimbător, mereu „neașezate”, Țările Române – comparate, sub acest aspect, cu Ragusa și cu unele dintre insulele arhipelagului grecesc – pot constitui un studiu de caz de interes particular și pentru un cititor a cărui arie de proveniență este alta decât cea românească. Din acest unghi nu pare inutilă recomandarea punerii cărții la îndemâna unor noi categorii de experți prin traducerea ei într-o limbă de largă circulație. Din păcate însă, un asemenea fapt cultural rămâne improbabil, în absența unui cadru organizat pentru întreținerea unor asemenea eforturi de transpunere și, ulterior, de difuzare.

Ar mai fi de sugerat ca la edițiile următoare, românești sau străine deopotrivă, documentația ilustrată a volumului să sporească simțitor, pentru a nu rămâne la nivelul unui discurs textual mai mult sau mai puțin arid. Există destule reprezentări plastice de suverani și bătălii, sunt documente de arhivă de o frumusețe decorativă deplin evocatoare, există imagini legate de diverse aspecte din viața Imperiului Otoman care, cu siguranță, ar putea îmbogăți cunoașterea publicului și pe alte căi decât simpla lectură. A venit, poate, vremea ca editorul să îl secondeze mai inspirat și mai generos pe istoric în încercările lui de a reînvia o lume în dinamica și în coloritul ei specifice.

Observator cultural, nr. 670, 19 aprilie 2013

Campania PR a lui Petru Rareș

Noua generație de medieviști români, prin cel mai recent sesizabil contingent al ei, aduce un suflu metodologic și un stil propriu, împrospătând atmosfera și preocupările, nu o dată, stătute ale istoriografiei actuale. Teodora Artimon se numără printre numele inventariabile la rubrica noilor-veniți, debutul ei constând într-un volum despre Petru Rareș și conceptul său vizual. O campanie PR ambițioasă din secolul al XVI-lea? (Titlul original: Peter Rareș and his Visual Concept. An Ambitious Sixteenth-Century PR Campaign?, LAP Lambert Academic