Publishing, Saarbrücken, 2010, 116 p.) Născută la Arad în a doua parte a dictaturii ceaușiste, tânăra autoare are o formație de expertă în comunicare și PR, la care s-a adăugat un masterat în studii medievale urmat în afara țării. Până să își finalizeze teza despre comunicarea politică în Moldova lui Ștefan cel Mare, ea și-a publicat însă în Germania întâia cercetare proprie dusă la bun sfârșit și situată la intersecția celor două orientări profesionale în care se ilustrează.

Ipoteza de la care pornește are, cel puțin în ambianța tematică de la noi, ceva novator, căci autoarea argumentează că Petru Rareș ar fi pus în joc o campanie PR dimensionată, desigur, la rigorile epocii. Astfel, cartea încearcă să reconstruiască elementele respectivei campanii, definindu-i specificul, ținta și mijloacele, iar apoi evaluându-i rezultatele. Cutezătoare pare ideea de a aplica unui material medieval aparatul conceptual specific teoriei comunicării contemporane. Dar o astfel de decizie, provocatoare din punct de vedere metodologic, nu este fără precedent, în Occident existând de decenii studii interesate de „propagandă politică” și de transmiterea de mesaje politice dinspre vârful piramidei ierarhice către baza societală în același ev de mijloc. Nicio inadvertență, de fapt, în a depista rudimente sau chiar versiuni arhaice ale unor proceduri curente astăzi, pentru care, desigur, epocile revolute foloseau alte mijloace și o altă terminologie decât noi.

Conform definirii sale curente, o campanie PR urmează modelul comunicării în general, presupunând un emițător, un mesaj și, respectiv, un receptor al mesajului. Această definire generală se poate aplica în mod folositor și unor timpuri mai îndepărtate. În cazul dat, emițătorul este voievodul Petru, împreună cu „echipa” lui formată din boieri, clerici și pictori. Ei au generat un mesaj politic potrivit cu condițiile interne și externe ale clipei, utilizând tehnicile vremii: arta și credința religioasă. Respectivul mesaj avea ca scop aducerea la cunoștință a țelurilor domnitorului, iar mijlocul la care s-a apelat a fost de natură vizuală. Destinatarii mesajului au fost credincioșii practicanți ce mergeau la biserică, țăranii convocați în momentele anevoioase la oaste, dar și boierii. Deși rudimentar în raport cu ceea ce se petrece astăzi prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă înalt tehnologizate, ceea ce făcea Rareș se încadrează, spune specialista, în definiția actuală a „relațiilor publice” (PR). Se caută simpatie, se apără legitimitatea emițătorului controlându-se ceea ce o contrazice și sfidează, atrăgând de propria parte opinia publică. Prezentarea inițiatorului, totodată beneficiar, în cea mai favorabilă lumină posibil și influențarea subtilă a reprezentărilor și comportamentului beneficiarilor sunt deplin prezente în acțiunea lui Petru Rareș și a echipei sale, fiind astfel în mod clar vorba despre propagandă și PR.

Teodora Artimon observă că relevantă în cel mai înalt grad pentru campania lui Petru Rareș în domeniul propagandei ar fi pictura exterioară a mănăstirilor din nordul Moldovei. Experta are în vedere un număr de treisprezece astfel de edificii. Totodată, se trec în revistă colaboratorii domnitorului, boierii, clericii și, nu în ultimul rând, artiștii penelului – dintre care câțiva cunoscuți cu numele –, observându-se cum sprijinul bisericii pe seama domniei a fost răsplătit de aceasta prin danii și privilegii.

Pe lângă instrumentul propagandistic etalat în culori vii și imagini pilduitoare etalate parietal în exteriorul edificiilor ecleziastice, Rareș l-a însărcinat pe episcopul Macarie de Roman – autoarea îl deconspiră ca „mână dreaptă” a domnitorului – să îi scrie cronica glorificantă a domniei. Noutatea este că Teodora Artimon nu se mai rezumă, precum tradiția estimărilor acestei opere inaugurată de Ioan Bogdan, cu identificarea ca model a cronicii bizantinului Constantin Manasses, ci vede posibile sugestii venind și dinspre cronistica polonă (Matthias Miechowita și Martin Kromer) și ungară (cronica lui Matia Corvin scrisă de Antonio Bonfini). Macarie ar fi scris deci nu doar o istorie rareșidă inspirată de modele contemporane ilustre, ci și una menită să funcționeze intens propagandistic la adresa strălucirii voievodale. Când celelalte inițiative nu au mai putut stăvili presiunea sfatului domnesc – manifestată inclusiv complotistic – asupra lui Petru Rareș, acesta ar fi dezgropat chestiunea Pocuției.

Se observă și diferențele între prima și a doua domnie a lui Petru și, în final, totul culminează cu analiza SWOT aplicată Moldovei domnitorului, constatându-se că factorii favorabili orbitei pe care fusese înscrisă țara în vremea acestui voievod stau în echilibru cu cei defavorabili, dar că, sub raportul ponderii fiecăruia dintre ei, subestimarea forței de atac otomane a dus la eșec politica inițial eroică a lui Rareș.

Răsturnarea metodologică a explorării epocii fiului natural al lui Ștefan cel Mare, spectaculoasă în sine, i-a permis autoarei o binevenită împrospătare a perspectivei. Succintă și alertă, cartea tinerei studioase promite viitoare abordări inventive, cu clarificări ce depășesc simpla nuanțare și cu rezultate utile pentru o rescriere a trecutului în funcție de noi conceptualizări și puneri în ecuație. Noi contribuții semnate de Teodora Artimon vor fi binevenite, promițând să câștige un public al lor.

Observator cultural, nr. 616, 16 martie 2012

Limba și banii

Intenția de a-l înălța la rangul de sfânt pe Simion Ștefan, mitropolitul ortodox al Transilvaniei, stă la baza realizării volumului colectiv Mitropolitul Simion Ștefan. Sfântul cărturar al Transilvaniei (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, 428 p.), coordonat de pr. lect. dr. Jan Nicolae. Fenomenul nu este nou, în jurul sanctificării lui Ștefan cel Mare crescând o întreagă dinamică de valorificare a dimensiunii exemplare a voievodului Moldovei, promovată prin tipăriri de volume istorice și prin organizare de colocvii anuale la mănăstirea Putna.

Celebrările – de orice fel – sunt prilejuri de a reaminti importanța personajelor istorice aflate cu respectivele ocazii în centrul atenției, drept care și canonizarea lui Simion Ștefan a readus în atenție figura acestui ierarh, în formula unui volum cu patru secțiuni: hagiografica, historica, biblica și restitutio. Procedând în acest