3. Eu și „ai mei“

Pe toți oamenii care mi-au fost aproape i-am privit cu ochiul neîndurător al iubirii mele pentru ei; iar când a fost vorba de poporul meu am crezut că se cuvine, spre beneficiul lui, să pun în locul sentimentului limita extremă a asprei judecări de sine. Ce poate fi mai dăunător și mai lipsit de gust decât privirea care tăinuiește defectul, iubirea flatulentă, care sfârșește într-o uriașă pupătură colectivă și care pretinde să închidem ochii unii asupra altora în numele singurului lucru care contează: faptul că, până la urmă, toți suntem români?

Sebastian nu și-a modificat rigoarea criteriilor când a fost vorba despre ai săi. Era, omenește, prea bine croit pentru ca să nu rămână obiectiv în iubire. (Vă aduceți, de altfel, aminte de un splendid pasaj din Jurnal, în care o vede pe Leni Caler cu ochii iubirii și totuși urâtă.) Undeva în Cum am devenit huligan, Sebastian pune în seama evreității un „efort de umilință“ care merge uneori până la teribile flagelări: „Sunt evreii un neam orgolios? Evident. […] Şi totuși nici un popor nu s-a biciuit pe sine însuși cu mai multă sălbăticie, nici un popor nu și-a mărturisit cu mai multă cruzime păcatele reale sau imaginare, nimeni nu s-a pândit mai aspru și nu s-a pedepsit mai rău.“

Şi iată-l, apoi, în Jurnal. E 31 august 1944: „Mă felicit că experiența mea la România liberă s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă. […] În trei zile, după năvala lui Graur și a bandei lui, am înțeles că intru într-o redacție terorizată de conformism. Nu, nu.“ Şi a doua zi, 1 septembrie 1944: „Am făcut azi-dimineață greșeala idioată de a mă fi dus la drul Dorian, unde eram convocat la o «consfătuire scriitoricească». Am asistat dezarmat la constituirea «sindicatului scriitorilor evrei», cu Benador, Călugăru și Dorian în frunte. Figuri necunoscute, nume inexistente — un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufnește, vechi ambiții, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentație. Nu-mi iert lașitatea de a nu le fi strigat în față tot ce meritau.“

Cu Cicerone Teodorescu, „drăguț și de treabă ca totdeauna. Citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dar dincolo de toate astea e umbra dezastrelor care încă pot veni“. (Jurnal, 1943)

Ce-ar fi făcut Sebastian dacă, rămânând în viață, ar fi asistat la progresul „imbecilității îndoctrinate“ care avea să cuprindă toată țara și, cum spune la un moment dat, pe „evrei și români de-a valma“? Codul Jurnalului nu lasă loc pentru nici o îndoială în această privință: Sebastian ar fi continuat să fie victimă. Infracțiunea, de astă dată, nu ar fi fost evreitatea lui, ci pur și simplu gândirea, gândirea pe cont propriu, și pretenția de a se considera, mai presus de orice, un ins. Iată, profetică, remarca scrisă în 1935: „Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodități de a-și rezolva problemele interioare. O cruce cu cârlige, un mănunchi de nuiele, un ciocan și o seceră rezumă, rezolvă și suprimă totul“ (Cum am devenit huligan). Evreul Sebastian — nu e nici o îndoială — ar fi rămas „omul în sacou“ vânat de „omul în uniformă“, de astă dată în uniforma altei epoci, pe care o puteau îmbrăca la fel de bine un Alexandru Graur sau un Victor Eftimiu. Ar fi apucat însă, din nou cu gustul morții în gură, să noteze în Jurnal (de „strigat în față“ nu mai putea fi vorba): cum de e cu putință ca acela care, într-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei să o îmbrace acum pe cea de călău? Căci cel ce mersese cel mai departe în suferință nu devenise oare o garanție pentru faptul că de-acum tocmai suferința nu mai era cu putință? Când parte din fostele victime ajunseseră, iată, în situația stranie de a face cu putință o altă calamitate a istoriei (sau măcar de a profita de pe urma ei), nu rataseră ele șansa de a fi pus definitiv capăt suferinței tocmai prin extrema lor suferință? Cum mai puteau ai săi, care știau totul despre durere, să participe la un nou scenariu al provocării durerii?

Sebastian a murit înainte de a ajunge să noteze toate acestea. Dar tocmai Jurnalul rămas ne face să credem că le-ar fi gândit și le-ar fi notat.

4. Polaritatea ființei și vocația pentru durere

În anul 1965, când îmi terminasem facultatea și începusem să lucrez cu Henri Wald la Institutul de Filozofie, eram preocupat, în vederea unei teze despre tragic, de ceea ce numeam atunci, cu o sintagmă care îmi dădea unele certitudini, deși nu foarte multe idei clare, „filozofia afectului“. Făceam cu Wald lungi promenade din Piața Victoriei, unde se afla Institutul (fosta casă a lui Iorga), și până în Cotroceni, unde locuiam amândoi, și îmi amintesc de discuțiile noastre pasionate, în care eu încercam să apăr logica inimii și dreptul ei de a se instala în teritoriul speculației, în vreme ce