baza Decretului Lege din 9 august 1940, sunteți licențiat din serviciu pe ziua de 7 sept. a.c., fiind evreu.“ În lumina acestor rânduri am fost din nou confruntat cu evreitatea mea, cu deosebirea că partidul din care nu făceam parte nu se ostenea să consemneze motivul licențierii mele și nici, făcând-o, nu cred că ar fi tratat problema în termeni de „onoare“.

În sfârșit, 13 iunie 1990. Este dimineață, ora 9. Ajung la serviciu, la Casa Scânteii. În dreptul corpului stâng al clădirii, unde se află sediul Editurii Humanitas și al ziarului România liberă, sunt masați câteva sute de oameni, majoritatea femei, tipografe coborâte sub îndrumare de la etajele II și III ale clădirii. Traversez mulțimea, făcându-mi drum spre intrare. Simt vibrația oamenilor strânși laolaltă, freamătul ațâțat al animalului colectiv. „Moarte lui …!“ Nu disting numele. Paler? Băcanu? Apoi, răspicat, numele meu. Tresar, ca și cum aș fi fost surprins în timp ce-mi făceam loc printre oameni, și mă pomenesc întrebându-mă de ce îmi vor oamenii aceștia, care nu știu nimic despre mine, moartea. Iată, nu mă cunosc și totuși îmi cer moartea. De fapt, vor să omoare abstracția care am devenit între timp sau, dimpotrivă, anecdota care sunt, anecdota de prost gust (căreia i s-a anexat acum numele meu), fabricată de-a lungul anilor și strecurată în inconștientul lor colectiv, pus acum pe vânătoare și crimă. Într-adevăr, traversez mulțimea aceasta și simt frisonul vânatului și — de ce nu? — al pogromului. Pentru că de câte ori o mulțime strigă bezmetic și epidemic „Moarte!“, fără să știe prea bine cine e cel căruia vrea să îi ia viața și de ce, este reiterat strigătul — care prin trecerea vremii a devenit transcendental — „Moarte jidanilor!“. O oră mai târziu (dar plecasem de 10 minute) sunt căutat în biroul meu de cinci indivizi înarmați cu bâte. Către ora prânzului, ajuns acasă, aflu cum în Piața Universității minerii i-au bătut pe toți trecătorii care purtau barbă sau ochelari. Intelectualii deveniseră evrei. Şi începuse pogromul.

Iată, așadar, prima ipostază a iudaității, cea mai răspândită și cea mai „banală“, și pentru care Sebastian mărturisește, cu acel formidabil patetism reținut, peste tot în Jurnal, dar deopotrivă în De două mii de ani și în Cum am devenit huligan: este evreu oricine este proscris nu pe temeiul gesturilor sale, ci al categoriei din care face parte. Iuda renaște cu fiecare individ răstignit pe o abstracție. Ești vinovat prin simpla distribuție a unui concept în tine, în toți, în fiecare în parte, ești vinovat în stilul participației platoniciene, ești ontologic vinovat, atârnând, ca exemplar, de majestatea Ideii care te ține în brațe și nu te mai slăbește din strânsoarea ei. Şi ești a priori condamnat, în numele aceluiași general care s-a cuibărit în tine și care ți-a ștampilat ființa din adânc.

Şi totul se termină cu un aer de firesc: era firesc, nu?, ca Sebastian să plece, în România și în Europa de atunci, de la Revista Fundațiilor, „fiind evreu“. Era firesc ca eu să nu am loc în cercetare, în 1975, în Estul Europei, nefiind membru de partid. Era firesc, de vreme ce Sebastian nu se botezase, iar eu refuzasem să intru în partid. Drept care, fiind dați afară, nu ne-am mirat la drept vorbind nici el, nici eu.

2. Lista și inclasabilul

„Nu e pentru întâia oară când mă aflu la mijloc, între mitralierele ideologice ale extremei drepte și ale extremei stângi“, scrie Mihail Sebastian în Cum am devenit huligan. „Așteptându-le pe celelalte: mitralierele pur și simplu.“ În aceeași carte Sebastian spune cum în furorul marxizant al anilor ’30 era taxat de „burghez“, iar în cel gardist din ’34, de „bolșevic“. Recitesc pasajele și îmi aduc aminte de același an 1975. Venisem de puțină vreme la Institutul de Istoria Artei, când mă cheamă într-o zi directorul Institutului, Ion Frunzetti. „Dragă, îmi spune, a venit la mine ofițerul de securitate care se ocupă de Institutul nostru. M-a întrebat ce să facă cu dumneata, pentru că îi apari pe două liste care se bat cap în cap: pe una ești cu legionarii, din cauza lui Dinu Noica, iar pe alta ești «vândut jidanilor», din cauza lui Ricu Wald.“

Mă gândesc apoi la anii din urmă, la aventura Humanitas. Marin Sorescu și Radu Florian în România, Tismăneanu în America, Edgar Reichmann la Paris în Le Monde mă denunță ca editor al extremei drepte: Eliade, Cioran, Noica… Primesc apoi scrisori de la cititori; plin Humanitas de autori evrei: Eisenberg, Grossman, Glucksmann, Sebastian, Volovici… „Ba văd, din programul Editurii, îmi scrie un cititor indignat prin 1991, că vreți s-o publicați și pe ovreica Nadejda Mandelștam.“

Şi iarăși îl simt pe Sebastian aproape: năzuința lui spre inclasabil, pornirea firească de a fi — întotdeauna la momentul potrivit — „ființa pe dos“, insul în răspăr, care rupe ritmul turmei și refuză tropăitul univoc în direcții prestabilite, care face doar ca el și de obicei împotriva bătăii vântului, a „spiritului vremii“ și a calculului cu istoria. Sebastian, inclasabilul, hulit de „ai săi“ pentru prietenia cu Nae, Camil sau Mircea, întâmpinat cu o ridicare din umeri și cu tăceri jenate, în anii ’40, de Mircea, Camil, Haig sau Marietta. Ce poate fi mai minunat decât să nu poți fi pus pe lista nimănui, să fii propria ta listă!

„Cu tunica