Aceste rânduri nu mai au nimic în comun cu personajul care, în Tratat, deconstruise totul, de la „ca“-ul sărutului la cel al divinului. Treizeci de ani mai târziu, în textul pe care îl scrie cu ocazia celei de a doua ediții germane a Tratatului, Cioran mărturisește că inflamația cărții sale avea ca unică sursă nihilismul resentimentar. „În furia disperată a acelor pagini își ating apogeul neînfrânarea și sminteala tinereții mele. Ceea ce m-a sedus întotdeauna la negare este puterea ce ți-o dă de a te pune în locul a toți și a toate, de a fi un soi de demiurg, de a dispune de lume ca și cum ai fi colaborat la instaurarea ei, iar acum ai avea dreptul și chiar datoria să-i grăbești ruina. Distrugerea, consecință imediată a spiritului de negare, corespunde unui instinct profund, unui tip de invidie pe care orice ființă o încearcă în străfundul sinelui său față de ființa dintâi, față de poziția și ideea pe care ea le reprezintă și simbolizează.“

La capătul acestei bătălii cu Dumnezeu, cu misticii și sfinții rămâne în picioare silueta necunoscutei din Ea nu era de aici…, acest crochiu de transcendență, această donna angelicata cioraniană.

Sebastian, mon frère

M-ați invitat în fața dumneavoastră, a Comunității evreiești din România, pentru a vorbi despre un evreu și un scriitor român și despre mărturia pe care el ne-a lăsat-o, prin chiar viața lui și prin scrisul lui care mărturisește despre această viață. Dar nu voi putea vorbi despre el decât făcând din mărturia lui o provocare și parcurgând astfel, la nivelul vieții mele, ipostazele evreității lui. Voi sta, de aceea, cu viața mea în fața vieții lui Sebastian, voi suprapune aceste două vieți ca două palme care se ating, se măsoară, se așază una peste alta și sfârșesc în încleștarea unei recunoașteri. De altfel, cum ai putea să măsori viața unui om fără măsura pe care ți-o dă propria ta viață?

Voi vorbi în aceste pagini despre evreitate așa cum m-a făcut Sebastian să o înțeleg și voi fi liber în toate sensurile, neatârnat nici de dumneavoastră — adică de neliniștea întrebării „ce gândește celălalt?“ —, și nici de teroarea etichetei care pândește desfășurarea oricărui discurs. Voi uita, scriind aceste pagini, de orice dihotomie facilă, voi încerca să trec chiar și peste severitatea binomului antisemit–filosemit și nu voi fi preocupat vreo clipă nici să vă flatez, nici de gândul că v-aș putea leza.

Voi vorbi dinăuntrul ființei mele și al biografiei mele, în care cărțile lui Sebastian vor pătrunde ca într-un spațiu de rezonanță, umplându-l de acorduri, ecouri și rumori. Voi face din cărțile lui lespezi risipite în apă, pe care pășești pentru a-ți traversa viața, pentru a o parcurge, pentru a ajunge pe acel mal imaginar de unde-i poți contempla traseul.

1. A fi proscris în numele unei categorii

Iată, pentru început, trei episoade răzlețe din biografia mea.

În 1960 am dat examen la Facultatea de Filozofie a Universității din București. La concurs erau scoase 100 de locuri: 97+3. 97 erau la „cu dosar“, 3 la „fără dosar“. „Cu dosar“ însemna „cu origine sănătoasă“; „fără dosar“ însemna „burghez“ sau „cu origine nesănătoasă“. Pentru cele 97 de locuri, concurența (tineri aduși de pe ogoare și din uzinele patriei) era de 2 pe un loc, pentru cele 3 locuri, de 16 pe un loc. Am intrat pe unul dintre cele 3 locuri, deși am observat la examenul oral că sistemul de notare în cazul meu, al celui „fără de dosar“, era altul, penalizant și părtinitor. Din clipa aceea am înțeles că stăteam sub un semn, că aveam, la rândul meu, un dosar, unul nevăzut, care urma să mă însoțească o viață întreagă. Pe scurt, purtam o insignă care mă anula ca ins și care mă transforma într-o categorie. Intram în viață, la 18 ani, sub rigoarea unui numerus clausus. Păcătuiam — și păcatul nu era ușor — de a fi avut o mamă-burgheză-profesoară-de-matematică și un tată-burghez-inspector-de-finanțe. Stăteam, atunci am aflat prima oară, sub blestemul clasei. Nu-l citisem pe Sebastian și nu știam astfel că în fond eram și eu, în felul meu, evreu.

Mihail Sebastian și prietenul său Andrei Tudor, într-o zi de primăvară a anului 1928

Apoi a venit anul 1975. Institutul la care lucram — Institutul de Istoria Artei al Academiei — a fost epurat. Nu eram „membru de partid“ și am fost dat afară la o jumătate de an după ce fusesem angajat. Eram un bun cercetător? Nu eram? Nu asta conta. Nu mai păstrez hârtia prin care eram înștiințat de demiterea mea și mă întreb chiar dacă această hârtie a existat cu adevărat. În schimb, am căzut recent peste textul concedierii lui Sebastian de la Revista Fundațiilor Regale: „Avem onoarea a vă încunoștiința că, în