direcția unei vexațiuni. Expresie a unui orgoliu ontologic rănit — drama celui care nu-și poate suporta condiția de creat —, gestul lui Cioran vizează o terfelire a ierarhiilor care se consumă ca proiecție de maculare a sacrului. Cioran vrea să anuleze ruptura de planuri, insuportabila distanță dintre el și divin, prin coruperea sacrului, prin atragerea lui în lumea lui impură. Comportamentul acesta este al unui resentimentar care se plasează față de Dumnezeu în raportul „luptei de clasă“. El știe că sărutul lui este al unui plebeu și că atingând o sfântă el o trage fatal în jos, în spațiul concupiscenței și al „ochiului păgân“. Sărutul acesta, profan și maculator, are o singură funcție: să răzbune condiția muritorului ca muritor. Contaminarea se face aici în sens invers decât la Romeo, la care păcatul atingerii buzelor Julietei era anulat de către atingerea însăși a unor buze sfinte. În schimb, buzele muritorului Cioran, care trec peste buzele sfintei, speră să lase, ele, în urma lor un fragment de precaritate, o frântură, o adiere măcar din boala la care am fost condamnați, din maladia morții. Nefiind îndrăgostit, Cioran nu poate ajunge în vecinătatea unei sfinte decât prin fraudă, iar sărutul nu devine, în aceste condiții, vehiculul unei ascensio la capătul căreia pândește extazul; dimpotrivă, sărutul este subversiv și funcția lui este de a pune în criză, prin accident și intruziune, planul unei ordini care, de vreme ce nu poate fi a mea, trebuie spurcată.

Cioran scrie textul acesta blasfemiator (care l-a indignat, printre alții, pe Țuțea) în 1936. (Țuțea continua să-și amintească cu indignare de propoziția din Lacrimi și sfinți într-un interviu din 1990: „Auzi, să sărute o sfântă! Cum, domnule, să sărute o sfântă? Păi asta e blasfemie curată!“ — De fapt, textul incriminat sună astfel: „Pentru un sărut vinovat de sfântă, aș accepta ciuma ca un leagăn.“) E perioada în care — va spune mai târziu — nu frecventa decât „bibliotecile și bordelurile“, iar în Tratatul de descompunere, cu gândul la acei ani, afirmă că filozoful are să învețe scepticismul de la „academia ambulantă de luciditate“ care e prostituția. („Filozoful… ar trebui să imite pyrrhonismul de trotuar de care dă dovadă creatura cea mai puțin dogmatică: prostituata.“)

O donna angelicata a timpului nostru

Dar în 1942 Cioran o cunoaște la Paris pe Simone Boué și se îndrăgostește. „Gloria între patru pereți întrece slava împărățiilor“, îi scrie el lui Noica pe o carte poștală. Sărutul părăsește acum ideologia insurecției ontologice, care făcuse din el o armă împotriva divinului, și pătrunde în economia extazului. Îndrăgostit, Cioran se va supune regulii după care funcționează erosul shakespearian: cel ce iubește își plasează obiectul iubirii atât de sus, încât ajungerea la el îl obligă să intre în condiția de pelerin și să părăsească lumea de aici. Gloria iubirii nu se înalță pe materia lumii acesteia și tocmai de aceea ea e mai presus decât slava împărățiilor pământești.

La sfârșitul anilor ’50, sub chipul unui personaj misterios, căruia îi aflăm numele — ce aduce mai degrabă cu o siglă — într-un context lapidar din Caiete („12 ianuarie 1959. A murit Susana Socca.“), Cioran are din nou revelația faptului că pătrunderea pe teritoriul iubirii se însoțește cu părăsirea lumii de aici. Rezultatul acestei întâlniri-comoții este o pagină, o singură pagină, intitulată semnificativ Elle n’était pas d’ici…, pe care Cioran o include, douăzeci și șapte de ani mai târziu, la sfârșitul volumului Exerciții de admirație. Ea are frumusețea pe care numai convertirea o poate distila (tocmai pentru că din ea face parte și amintirea otrăvii eliminate), frumusețea unei pagini scrise de un demon care reintegrează, prin îndrăgostire, ordinea pierdută dintr-un exces de insolență.

N-am întâlnit-o decât de două ori. E puțin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent și înstrăinat, cu șoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile șovăielnice, cu privirile ce lunecau peste ființe și lucruri, cu prezența ei de spectru adorabil. […] Nimeni nu va ști niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, și nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici și că nu ne împărtășea decăderea decât din politețe ori din cine știe ce curiozitate morbidă. […]

Din prima clipă când am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfățișarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvășite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidențe!

Copleșită de bunuri, răsfățată după cântarul lumii acesteia, părea totuși desprinsă de toate, în pragul unei cerșetorii ideale, sortită să-și murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut să posede și să rostească, de vreme ce tăcerea îi ținea loc de suflet, iar perplexitatea — de univers? Nu aducea ea aminte de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbește Rozanov? […]

Cel ce știe să descifreze chipul omenesc citea cu ușurință pe al ei că nu e osândită să dureze, că va fi cruțată de coșmarul anilor. În viață fiind, părea atât de puțin complice vieții, că n-o puteai privi fără să te gândești că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul și legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pământ;