subtilitatea lingvistică pe care Shakespeare o pune aici în joc: în versul citat, pentru „pelerin“ nu mai apare pilgrim, ci palmer, care intră în ecuație fonetică, dar și de conținut, cu palm. Palm, care vine din latinescul palma, înseamnă, tot ca și în latină, „palmă“ și, deopotrivă, „palmier“. Palmer, „cel ce poartă creangă de palmier“, a devenit (prin sinecdocă) „pelerin“, pesemne de la locul evanghelic (Evanghelia după Ioan, XII, 13), unde se spune cum Isus, intrând în Ierusalim călare pe măgar, a fost întâmpinat de oameni cu crengi de palmier. („Văzându-l lumea pe Isus că intră în Ierusalim, a luat crengi de palmier și a ieșit să-l întâmpine strigând: Binecuvântat să fii, rege al Ierusalimului care vine în numele Domnului.“) De aceea duminica dinaintea Săptămânii Mari, care la noi poartă numele de „Duminica Floriilor“, e numită în engleză Palmsunday. Însă în același timp, în versul shakespearian, palmer păstrează și rezonanța sintagmei învecinate palm to palm, palmer trimițând cu gândul la elementul înzestrat cu palmă, deci la „mână“ („palmă-către-palmă este sărutul mâinilor sfinte“). — Această notă nu face decât să reproducă observațiile ad locum formulate într-o discuție pe text de către Mihaela Irimia, profesor la catedra de limba și literatura engleză a Universității din București. Îi mulțumesc pentru toate sugestiile sale și, deopotrivă, pentru îndemnul de a duce până la capăt această hermeneutică hazardată.

Procedând astfel, sacralizând mâna lui Romeo, Julieta evită sărutul propriu-zis, lăsând să se înțeleagă că sărutul s-a consumat deja, în maniera sacră a lui palm to palm a „sfinților pelerini“ ajunși în contact cu mâinile sfinților. Tu, pelerinul Romeo, mi-ai atins mie, Julietei, pe care o consideri sfântă, mâna cu mâna ta. „Sfântă“ și „pelerin“ — amândoi suntem în spațiul sacrului. Sărutul nostru s-a consumat ca „mână-către-mână“. Nu mai e nevoie deci de intervenția buzelor. Nu a existat profanare, nu a existat păcat, deci buzele nu mai sunt chemate să șteargă, „să netezească“ (to smooth) nimic.

Sărutul și rugăciunea

Romeo contraatacă: cum se face, totuși, că atât sfinții, cât și pelerinii au buze? — Ca să se roage, răspunde prompt Julieta.

În acest moment Romeo sesizează că mâinile și buzele se întâlnesc în funcția rugăciunii. Te rogi cu buzele, te rogi cu mâinile apropiate. Dar dacă mâinile și buzele intră în economia rugăciunii și, în același timp, sărutul sfânt (palm to palm) vine din întâlnirea mâinilor diferite, atunci se poate glisa de la o componentă a rugăciunii la alta: de la mână la buze și, simultan, de la rugăciune la sărut: O! then dear saint, let lips do what hands do („O, atunci, scumpă sfântă, lasă buzele să facă ceea ce mâinile fac.“) Romeo îi cere Julietei să lase buzele lor să se atingă așa cum își ating sfinții și pelerinii mâinile. Buzele rămân astfel în spațiul rugăciunii (căci pelerinii și sfinții au buze pentru a se ruga, dixit Julieta), dar întâlnindu-se pe modelul mâinilor, ele glisează totodată în spațiul sărutului. Rugăciunea devine sărut și sărutul rugăciune.

Julieta ridică un ultim obstacol în calea sărutului ce stă să vină: rugându-se, sfinții rămân nemișcați (saints do not move) și nu se mișcă tocmai „de dragul rugăciunilor“ (for prayers’ sake), argumentează ea.

Nimic mai simplu, răspunde atunci Romeo. Fiind sfântă — și rugându-te —, vei rămâne nemișcată. Şi nu te vei mișca atâta vreme cât eu, Romeo, voi culege rodul rugăciunilor (while my prayers’ effect I take) de pe buzele tale. Muiate în sacralitatea rugăciunii, buzele Julietei, atinse, vor curăța păcatul buzelor lui Romeo. Ele vor deveni, la rândul lor, sfinte. (Thus from my lips, by thine, my sin is purged.) Romeo o sărută pe Julieta după ce mai întâi o „iconizează“. Ceea ce atinge el cu buzele este o donna angelicata, o Julietă hieratizată de însuși ritualul îndrăgostirii.

Ce este acum sărutul? Întâlnirea a două salive? Sau capătul unui pelerinaj către ființa iubită? Rolul acestei baroce strategii lingvistice, populată de metafore enorme, în care părțile trupului devin când temple, când pelerini și în care distanța ce desparte păcatul de mântuire este parcursă vertiginos, este unul singur: să scoată sărutul din metafizica profan-cioraniană a „întâlnirii salivelor“. Când buzele sunt sacralizate, sărutul devine un moment în economia rugăciunii, miez al ei și culegere a roadelor ei. Ca pelerin, Romeo dobândește o libertate erotică pe care nu o avea ca simplu Montague și, nu întâmplător, el se așază de la bun început pe acest drum pe care Julieta îl va împinge mai departe. Fiziologia nu poate interpreta sărutul. Sărutul ca sărut pune desigur în joc o stilistică a întâlnirii, dar una care ține nu de glande, ci de unio mystica.

Trauma cioraniană. Sărutul subversiv

Ne amintim că, în Lacrimi și sfinți, Cioran, precoce dezabuzat și provocator, se gândește la deliciul pervers pe care i l-ar provoca sărutarea unei sfinte. Romeo, la rândul lui, o sărută pe Julieta numind-o dear saint, „scumpă sfântă“. Numai că Cioran, propunându-și să sărute o sfântă, o coboară în planul salivei, iar sărutul acesta provocator și răzvrătit merge deliberat în