Romeo: De pângărește mâna-mi sfânta-ți mână

Să ierți acestor buze ale mele —

Doi pelerini ce-s rușinați stăpână —

Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele.

Julieta: Nu, pelerine, mâna-ți vină n-are,

Căci pelerinii mâinile de sfinți

Le-ating și ei, în loc de sărutare

Se-nchină și-și strâng mâinile fierbinți.

Romeo: Dar sfinți și pelerini n-au gură oare?

Julieta: Da, pentru rugăciune, pelerine!

Romeo: Ca să nu-mi schimbi credința-n disperare,

Dă voie gurii focul să-și aline.

Julieta: Stau nemișcați de-a pururi sfinții, chiar

Atunci când rugăciunea o-mplinesc.

Romeo: O, sfânta mea, stai liniștită dar,

Să-mi curăț vina, să mă-npărtășesc

Şi-al gurii tale har la gura-mi vină!

[O sărută.]

Stratagema lui Romeo: mâna profanatoare și sărutul reparator

Romeo o ia de mână pe Julieta. Şi din clipa în care o ia de mână, el desfășoară o strategie a cuceririi care are ca deznodământ sărutul. La rândul ei, Julieta îl însoțește pe Romeo pe drumul pe care el îl deschide, numai că lucrul acesta trebuie să se petreacă într-o manieră convenabilă. Atingerea buzelor Julietei este de fapt negociată într-un plan al cuvintelor și numai desfășurarea unei strategii verbale de tip baroc face posibil sărutul ca sărut. Când apare, el este încărcat de logos, în așa fel încât orice bănuială privitoare la originea plebee a gestului este suprimată. Din capul locului, preocuparea celor doi este distanțarea de profan și fiecare pas al lor se face tocmai în direcția „suprimării salivei“. Nici un element din scenografia erotică nu este abandonat izolării sale fizice sau fiziologice. Recuzita erotică este constant de tip sacral și recurența cuvintelor din acest registru — holy, shrine, devotion, pilgrim, saint, prayer, faith, purged — este imposibil să fie trecută cu vederea. Din chiar clipa în care o ia de mână pe Julieta, Romeo declară că a călcat pe un teritoriu sacru, de vreme ce mâna Julietei este numită „templu sfânt“ (holy shrine). Şi luând-o de mână, Romeo profanează mâna Julietei (if I profane), așa cum un hoț profanează un templu sau un altar. Asistăm astfel din capul locului la o madonizare a Julietei, iar intrarea intempestivă în teritoriul sacrului este un păcat: un lucru de cea mai mică valoare (my unworthiest hand — „mâna mea de nimic“) intră în contact cu un concentrat de sacru (mâna madonizatei Juliete ca „templu sfânt“ — pleonasm de potențare).

Păcatul acesta trebuie spălat și Romeo este gata să o facă. O parte a corpului lui, buzele, intră în condiția de pelerin și ele roșesc (two blushing pilgrims) pentru ceea ce a făcut altă parte a corpului. Buzele sunt gata să spele păcatul mâinii profanatoare. Puse în condiția pelerinajului, ele sunt de la bun început pe drum către sacru. Când ele vor face ceea ce buzele știu să facă — adică să sărute —, ele vor anula profanitatea mâinii care a atins. Nu întâmplător atingerea buzelor (sărutul) e „blândă“ (tender), în vreme ce atingerea mâinii este rough („aspră“), prima fiind tocmai reparația celei de a doua. Invocând funcția reparatorie a buzelor, Romeo deschide calea sărutului, dar o face prin așezarea lui în orizontul sacrului.

Contrastratagema Julietei: sărutul „palmă-către-palmă“. Recuperarea sacralității mâinii

Julieta răspunde acestei stratageme cu o contrastratagemă, extrem de ingenioasă, menită să oprească lucrurile în faza atingerii mâinilor și, astfel, să evite sărutul. Mâna lui Romeo, spune ea, nu a profanat, nu a fost impie; dimpotrivă, ea s-a comportat cu o „aleasă devoțiune“ (mannerly devotion), deci sacral, deoarece pelerinii, ca și sfinții, au mâini, iar când pelerinul ajunge în fața sfântului, mâinile lui le ating pe cele ale sfântului (For saints have hands that pilgrims’ hands do touch — „… chiar le ating“) și, adaugă Julieta, palm to palm is holy palmers’kiss — „palmă-către-palmă este sărutul sfinților pelerini“.2

2. Să observăm, în treacăt,