Wald mă combătea în numele rațiunii universale, speriat de perspectiva alunecării mele în „trăirism“ și de amintirea a ce dăduseră „filozofiile vieții“ în epocă. Ca tânăr aspirant la filozofie, care aveam să-mi construiesc teza despre tragic în jurul „limitei“ și al „finitudinii umane“, credeam din răsputeri că o adevărată ontologie a umanului, oricât de rațional ar fi construită, nu se poate lipsi de intuiția originară și întemeietoare a morții, care stă împlântată din capul locului, ca un pumnal, în miezul ființei noastre. Credeam că viața noastră, purtând din prima clipă în ea sămânța propriului sfârșit, era fatal alcătuită din regiuni de foc și de răceală extremă, era împletită simultan din două substanțe, una speculativă și distantă, marcată de prestigiul eternității, cealaltă patetică — adică suferitoare —, hrănindu-se copios din orizontul implacabil al finitudinii noastre. Singura gândire onestă mi se părea a fi aceea placată pe condiția noastră de ființe dedicate sfârșitului și, prin aceasta chiar, interesante, sublime și puternice. Iar izvorul acesta de durere care rezulta din întâlnirea cu extrema nu era deopotrivă și cel al tuturor împlinirilor noastre? Nu eram mari tocmai prin iminență și amenințare?

Mihail Sebastian cu mama lui, la fereastra casei din strada Antim 45

Apoi au trecut anii și nu mai știu dacă Henri Wald a apucat între timp să-mi dea sau nu dreptate. Dar în anii din urmă am căzut peste un pasaj din Cum am devenit huligan, pe care aș vrea să i-l citesc acum, ca un corolar la discuția noastră din urmă cu 30 de ani. Iată pasajul: „Conștiința iudaică închide în sine o antiteză pe care nu o va rezolva vreodată, pe care în orice caz până azi nu a rezolvat-o. Ea întrunește într-un paradox fără soluție inteligența în formele ei cele mai reci și pasiunea în formele ei cele mai despletite. Cerebral și patetic, iudaismul oscilează între luciditatea și febra lui, una exasperată de vecinătatea celeilalte, una încercând s-o anuleze pe cealaltă, amândouă prinse într-o luptă care nici nu le suprimă, nici nu le împacă.“ Şi Sebastian încheie: „Este acesta un destin deprimant? Nu cred. E un destin mare, de zbucium și de neliniște, care aruncă umbre și lumini până departe, în fundalul veacurilor.

Popoarele fericite n-au istorie, spunea cineva. Poate că au, dar n-o simt, n-o trăiesc, n-o transfigurează. […] «Iuda trebuie să sufere» înseamnă probabil «Iuda trebuie să creeze». De ce vorbiți despre «frig» și «întuneric»?“

Tot Henri Wald mi-a spus într-o zi: „Poporul ales! Mersi de așa alegere! Am obosit de 2000 de ani să tot fiu ales! Să mai fie și alții!“ Alegerea la care se referea Wald era „alegerea în suferință“, aceeași despre care vorbea Nae Ionescu în faimoasa sa Prefață („Iuda trebuie să sufere“) și pe care Sebastian o comentează aici, dându-i un alt înțeles.

Şi acum să ne întoarcem la Jurnal. Anii ’41–’42 în special sunt marcați pentru Sebastian de o vibrație insuportabilă a ființei sale, alcătuită din teroare, speranță și iminența sfârșitului. Orice e posibil. „Orice“ înseamnă întreruperea vieții de zi cu zi, ieșirea din matca ei familiară și călduță și dispariția pur și simplu în orice direcție imaginabilă a Răului: recluziunea, deportarea, moartea. Sebastian trăiește, ca toți ai săi, cu îngerul morții pe umăr. Moartea părăsește dimensiunea vagului și orizontul lui „încă nu“ și, din relegată într-o depărtare liniștitoare cum era, devine la pândă, prezentă și la îndemână. Sebastian descoperă pe cont propriu ceea ce poporul său aflase aproape cu fiecare generație a sa: evreul potențează în asemenea clipe și trăiește sub altă densitate, precipitând-o până la esență, condiția umanului. Moartea e transformată, prin însăși istoria poporului evreu, în askesis, în „exercițiu“, și din condiție general-ontologică trece într-una existențială, se absoarbe în noi, ne locuiește, devine mediu intim al ființei umane. E ca și cum umanitatea a hotărât, nu se știe cum și când, să-și specializeze o parte a ei (întrebând-o, oare, înainte?) și să o trimită în recunoaștere pe un tărâm care, până la urmă, e lotul nostru al tuturor. Evreul devine un Vorläufer, un „înainte-mergător“, un premergător în propria noastră condiție. Sebastian folosește la un moment dat în Jurnal cuvântul „iminentism“. Moartea rămâne să fie, ca la noi toți, trăită proiectiv, numai că de astă dată în imediat.

Ce rezultă de aici, din această suferință a iminentismului? Au existat și alte popoare care au suferit și vor mai suferi în istorie. Toate popoarele își au în fond propriul lor capital de suferință și dreptul lor la memorie. La nici unul însă suferința nu a pătruns din istorie în gene. De ce? Sebastian pare să dea o cheie: nici un popor nu s-a grăbit în asemenea măsură să convertească suferința în creație și astfel să o fixeze. „«Iuda trebuie să sufere» înseamnă probabil «Iuda trebuie să creeze»“, spune Sebastian. În orice creator se poate desluși zvonul evreului care se grăbește să spună ce are de spus, de vreme ce știe că se află cu un pas înainte în moarte.

Am recitit în aceste săptămâni De două mii de ani, Cum am devenit huligan și Jurnalul. Când le închizi pe toate și încerci, ca un degustător de vinuri, să reții nota lor predominantă, cuvântul care-ți vine în minte este