„neodihnă“. Toate trei sunt cărți polemice, cărțile unui om aflat în permanență în arenă, care împarte lovituri, parează, răspunde în toate direcțiile. Uimitor este că nu cade și nu obosește. Şi atunci te întrebi: cu cine sau cu ce se luptă de fapt Sebastian, luptându-se cu toată lumea? Ce au în comun cei care compun lumea cu care el se luptă? „Război cu toată lumea“ sună și titlul unei pagini a lui Eugen Ionescu. Şi acolo aceeași întrebare: ce este acel lucru miraculos care-i strânge pe toți laolaltă și îi transformă în front compact pentru un singur combatant? Iar răspunsul, în ambele cazuri același, e greu de găsit pentru că este prea la îndemână. Acest lucru care se ascunde fiind prea la îndemână și care din când în când îl face pe câte un ins în istorie, într-o epocă, într-o țară să se ridice împotriva tuturor și să înceapă cu ei un război pe care nu-l poate pierde, dar pe care nici nu-l poate câștiga și pe care, tocmai din această cauză, îl reîncepe pe urmele lui un altul — acest lucru este prostia.

Mihail Sebastian la biroul fratelui său, doctorul Pierre Hechter, la Sceaux, în septembrie 1937

Nu prostia vulgară, previzibilă și eternă a mulțimii care poate scanda la un moment dat „Pleacă trenul din Galați, / Cu jidanii spânzurați“, ci prostia rafinată și imprevizibilă a lui Nae din „logica colectivelor“, a cronicarilor care îi comentaseră De două mii de ani, prostia alor săi, care nu-i iertau episodul Cuvântul — pe scurt, prostia tuturor celor care nu l-au lăsat să fie.

Dar ce înseamnă „să fii“ și „să fii lăsat să fii“? Într-un loc din Cum am devenit huligan, Sebastian spune: sunt evreu, român și om de la Dunăre. Prostul ripostează în numele prostiei, care e logica reductivă a lui „ori/ori“, și spune: Hotărăște-te: ești sau evreu, sau român, sau dunărean. La care Sebastian răspunde: M-am hotărât: sunt evreu-român-dunărean.

Şi lupta începe. Sebastian se luptă cu românii care nu-l lasă să fie evreu și o face pentru că în epocă ăsta era chipul pe care-l luase prostia. Dacă își poartă evreitatea cu panaș, o face provocat de prostia numită antisemitism și o face doar în momentul precis când această parte a lui îi este retrasă și contestată agresiv. „Undeva, într-o insulă cu soare și umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sunt sau nu sunt evreu“, scrie Sebastian în Jurnal pe 17 decembrie 1941. „Dar aici, acum, nu pot fi altceva.“ „Aici“ și „acum“ însemna acum când prigoana era în toi și când se zvonea că Papa le oferise evreilor șansa salvării prin trecerea la catolicism. Sebastian redevine evreu de atâtea ori de câte ori „ceilalți“ — adică agenții prostiei colective care se exprimă periodic ca antisemitism — îi dez-integrează ființa, lăsându-l să înțeleagă că trebuie să renunțe la acea parte a ei de care între timp el nici nu mai era conștient. „Dar eu sunt dunărean!“, ar fi ripostat Sebastian, dacă ar fi început prigonirea celor de la Dunăre. „Dar eu sunt român!“, a răspuns prostiei evreilor care nu-l lăsau să fie român. Sebastian a sesizat că aproape fiecare om e prost în felul acesta, al încleștării în categoria care îl conține și în numele căreia el nu suportă diferența.

Iar diferența, adevărata și suprema diferență, nu e până la urmă nici evreul, nici românul, nici dunăreanul — ci individul. Iar „a fi“ și „a fi lăsat să fii“ are, pentru Sebastian, mai presus de orice, în vedere abstracția numită „individ“. Mai presus de orice eu sunt dreptul meu la singurătate, la mine însumi, dincolo de toate categoriile înglobatoare ale lumii acesteia. La 30 martie 1935 Sebastian notează în Jurnal: „Toată erezia lui Nae Ionescu pornește de la o abstracție grozavă, sălbatecă: «colectiv». Mai rece, mai sumară, mai artificială decât abstracția «individ». Uită că vorbește despre oameni. Uită că oamenii ăștia au pasiuni, au, orice ar spune, un instinct de libertate, au conștiința existenței lor individuale.“

Acesta este mesajul de inteligență al individului–Sebastian: feriți-vă de logica colectivului, de certitudinea marelui număr! Iar corolarul lui este: pentru a fi, fiți dintre cei puțini, la limită dintre cei singuri.

Sebastian s-a salvat așa, și Jurnalul nu este numai mărturia salvării sale, ci și mijlocul realizării ei. „Omul care ține jurnal“ este omul care nu poate fi confiscat de certitudinea marelui număr, ci este omul care își dă singur, scriindu-l, certificatul de ființă și de singurătate: certificatul existenței lui individuale.

Acestea am simțit nevoia să le spun despre cartea lui Sebastian de lecuit prostia.

(Conferință ținută la sediul Comunității Evreiești din România în 13 aprilie 1997)

Provocarea lui Noica

Se împlinesc astăzi 90 de ani de la nașterea lui Noica și, în curând, pe 4 decembrie, 12 ani de la moartea sa. Ne-am strâns aici pentru a-l comemora, pentru a ne aduce, împreună, aminte