de el. Parte din noi l-am cunoscut: i-am fost prieteni, discipoli sau admiratori. Alții dintre cei care sunt aici pentru a-l omagia, care îi știu opera și au scris despre el, nu au apucat să-l cunoască; ei aveau 15 sau chiar 12 ani când Noica a murit.

Suntem astfel laolaltă două generații care se confruntă nemijlocit cu moștenirea lui Noica: una care descinde din contemporaneitatea cu el, cealaltă care este prima eliberată de ea. Despre această moștenire aș vrea să vă vorbesc în cele ce urmează.

Noica a apărut în viața publică din România ca o provocare. De la bun început, din anii ’30, și-a sfidat contemporanii, acuzându-i de analfabetism în problema gospodăririi vieții interioare. Avem în noi un principiu al ordinii și ordonării — spiritul —, dar nu știm sau nu vrem să-l folosim. Omenirea ar putea fi reformată dacă schimbarea ar începe de la elementul edificiului, de la calitatea cărămizii, așadar de la edificarea individului. Suntem încă sub-oameni, deși, dacă am deprinde „dialectica infinită a spiritului“ care ne locuiește, am putea fi semizei. Cert este că viața nu poate fi trăită la întâmplare: bogăția ei destrămătoare trebuie simplificată cu ajutorul unei idei. Ideea ordonatoare e arma de atac și de apărare a spiritului ridicată în fața vieții care are tendința să ne îngroape în excesele ei.

Făcând din spirit o ripostă la felul în care suntem busculați de viață, Noica visa, în prima lui carte, Mathesis, să amelioreze omenirea așa cum se ameliorează rasele de câini sau de cai. „Semizeul“ era individul care știuse să-și activeze potențialul spiritual și să-l folosească în beneficiul lui.

Să reținem că gândirea lui Noica nu urmărea să ajungă la „idee“ sau la „sistem“ dintr-o năzuință de cunoaștere. Toată această abordare voluntaristă înălțată pe un constructivism mental era subordonată unui ideal de înțelepciune. Ea era răspunsul la întrebarea înfrigurată „ce pot să fac atunci când totul în jurul meu mă destramă?“. Noica pășește în viață ca un personaj vulnerabil, oarecum înfricoșat și bolnav de însăși condiția vieții. El recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul și ideea sunt forme de leac, și nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic, nu metafizic: el visează mântuirea prin „pătrunderea spiritului în carne“. Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viața nu se lasă îmbrățișată pentru totdeauna de o idee. Nu există instalare în spirit, așa cum nu există instalare în sfințenie. Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viața.

În anii ’30, în fața casei părintești din strada Romană

Ştim cu toții cum au evoluat aceste idei și la ce au dus ele în anii ’60–’70. Într-o epocă de restriște a istoriei, ele au dobândit o dimensiune pragmatică și au putut fi aplicate asemeni regulilor într-o confrerie. Au devenit, la propriu, salvatoare. „Culturalismul“ este ideea profană a mântuirii prin cărțile citite și scrise. Există o voluptate a culturii care, descoperită, te face să te împlinești ca om. Important este ca cineva să te învețe voluptatea aceasta. Într-o lume fără tentații și fără alternative, Noica a avut prilejul să deschidă o școală de voluptate culturală și să devină maestru în predarea ei. Deviza acestei școli a fost fără doar și poate următoarea: „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii este cu putință.“ Şi pentru că suprimarea infernului nu depindea de noi, în vreme ce obținerea paradisului era o chestiune de antrenament și voință personală, centrul vieții — și fericirea odată cu el — se muta în spirit și în cultivarea lui. Iar spiritul, bineînțeles, nu putea fi cultivat decât prin cultură, adică prin cărți și prin munca sistematică în spațiul lor. Pe scurt, creația culturală era redusă la scris, iar scrisul la filozofie, de vreme ce, hegelian, ideea se obținea tautologic prin travaliul asupra ideii. Nu exista decât această cale pentru salvarea din istorie și pentru mântuirea personală. Restul era „băcănie“, neîmplinire, cădere în lotul esenței umane ratate. Tema „uitării bune“ prin întâlnirea în baia comună a spiritului se împlinea acum.

În pantaloni bufanți, cu Emil Cioran la Geneva, în 1931

Haina croită de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de înțelepciune stoică menită să-i rezolve ecuația vieții sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de funcțională pentru viețile multora. Îmbrăcând această haină, câțiva dintre noi am cunoscut fericirea și, în măsura în care aveam senzația că evadaserăm din sistemul controlului total, am fost deopotrivă liberi. Căpătaserăm o învestitură, un rost în viață, o misiune: aveam de trecut moștenirea celor din interbelic pe celălalt mal al istoriei. Noica era reprezentantul lor și garanția legăturii noastre cu ei. Fuseserăm pregătiți pentru o cursă lungă. „Nu puteți pierde meciul decât într-un singur fel, ne-a spus Noica la un moment dat: nemaijucându-l.“ Ni s-a părut vorba aceasta, atunci, lipsită de sens: nimic și nimeni niciodată nu avea cum să ne împiedice să jucăm până la capăt jocul performanței culturale. Nu era aceasta unica împlinire a unei vieți, sensul lui „a fi“ în ordine umană?