Pe o stradă în Bucureștiul interbelic, cu Liselle Capeleanu, „sora mea spirituală“

Şi dintr-odată, fără ca nimeni să creadă în ea, să creadă că ea ar fi cu putință, a venit căderea comunismului. Noica murise de trei ani.

La un party bucureștean, cu Barbu Brezianu

Urmarea acestei comoții istorice a fost dislocarea proiectului cultural. În comunism, un intelectual nu avea de făcut decât trei lucruri: să se adapteze — și adaptarea putea merge de la înscrierea cuminte și fără perspective în perimetrul unei profesiuni până la oportunism și colaborarea activă; să devină disident, riscându-și libertatea și viața în indiferența generală; în sfârșit, să evadeze din istorie urmând proiectul culturalist al lui Noica, variantă aureolată în plus de mitul împlinirii și al misiunii comunitare cu bătaie lungă. Odată cu surparea comunismului, deci a unui sistem cu posibilități perfect contabilizate, evantaiul opțiunilor a crescut enorm și, implicit, s-a lărgit și s-a modificat semantica „împlinirii vieții“. Istoria care se închisese înainte deasupra vieților noastre și care redusese „împlinirea“ la codul culturalist al lui Noica se deschidea acum și ne chema către alt tip de isprăvi. Ca în bazarul lui Mefisto, puteai deveni ziarist, om de afaceri, ambasador, ministru, parlamentar sau președinte de stat. Te puteai împlini în nespus de multe feluri: deschizându-ți un cabinet — ca medic sau avocat —, întemeind o firmă, deschizând un restaurant, făcând o casă de modă. Civilizația, în fond, nu este decât suma unor astfel de împliniri care trec prin brânză, vin și parfum. Așa cum pe umerii intelectualilor de la începutul secolului stătuse povara împlinirii României Mari — noi, intelectualii anilor ’20, spusese Eliade, fuseserăm eliberați de această sarcină și deveniserăm liberi să ne împlinim cultural —, tot astfel pe umerii noștri stătea sarcina readucerii României la normalitate și în Occident. Puteam rata acest rendez-vous al Istoriei? Puteam refuza să intervenim, cu vorba și cu fapta noastră, în cursul lucrurilor încercând să-l mânăm în direcția bună? Puteam să continuăm să întoarcem spatele istoriei?

În 1942, cu fiul său Răzvan, cel ce avea să devină părintele Rafail

Ce a devenit în aceste condiții provocarea lui Noica? Răspunsul e simplu: pentru discipoli, ea s-a transformat într-o perpetuă mustrare: „Dragii mei, ce noroc aveți, spune la un moment dat Noica în Jurnalul de la Păltiniș. Andrei, dacă ar fi trăit înainte de război, cu înzestrările lui ar fi devenit parlamentar și ar fi fost pierdut pentru cultura mare.“ Andrei Pleșu nu a devenit parlamentar, ci ministru de Externe și poate că numele lui va rămâne legat de negocierile pentru intrarea României în Uniunea Europeană. În ce mă privește, din făcător de cărți am devenit fabricant de cărți și agent cultural și, pe deasupra, cu o expresie care mă înfioară, „reprezentant al societății civile“. Pe scurt, și Pleșu și eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l.

La începutul anilor ’40, când lua naștere proiectul Şcolii „în care nu se predă nimic“

Ce este mai important, în aceste condiții: paguba făcută vieților noastre și, poate, unei culturi în care mai aveam ceva de spus, sau binele, altfel făcut, comunității căreia îi aparținem? Am schimbat oare condiția distantă și orgolioasă de „oameni de cultură“ pe aceea de „valeți ai Istoriei“ (așa îi numea Noica pe oamenii politici) și pe vacuitatea puterii? Am renunțat să facem singurul lucru pe care nu-l putea face nimeni în locul nostru — scrisul nostru, pentru a face un lucru pe care altul l-ar fi putut face — oficiile noastre ministeriale, instituționale etc.? Ne-am sacrificat? Sau ne-am trădat și am cedat vanității?

Un singur lucru e sigur: am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nu l-am mai jucat.

Şi pentru că s-a întâmplat așa, noi continuăm să stăm astăzi sub provocarea și sub judecata lui Noica. „Care vă este opera, dragii mei?“ Şi: „Să nu mă dezamăgiți!“

Numai că provocarea lui Noica nu se reduce la saga păltinișană, deci la pariul cultural pe care Noica l-a angajat cu discipolii săi și, prin ei, cu intelectualitatea umanistă și, la limită, cu orice ființă omenească. Această altă provocare începe să se contureze abia după moartea lui și poate că despre ea, mai mult decât despre ce am devenit noi între timp, se cuvine să discutăm acum. Despre ce este vorba?

În vreme ce în acești zece ani noi am fost azvârliți pe piața Istoriei cu ofertele ei și am părăsit codul culturalist al lui Noica, Noica însuși a intrat în liberă concurență culturală cu alți cărturari români — Vulcănescu, Eliade, Cioran, deci cu tot ce fusese interzis înainte —, pierzând locul de unicat, de excepție, de excelență supremă. Pus alături de alții la fel de mari, Noica a părăsit spațiul modei culturale și a pierdut statutul de vedetă. Cărțile lui se vând astăzi cu greu în 2 000 de exemplare. Oferta de zei culturali a crescut enorm și noile generații au și altceva