Şi totuși, în mod paradoxal, unicitatea lui apare de-abia acum și, odată cu ea, și cea de a doua provocare a lui Noica.

Vorbeam la începutul acestor pagini despre generația care ne urmează și care a avut privilegiul de a nu-l fi cunoscut pe Noica. Spun „privilegiu“ gândindu-mă la Noica și la opera lui, și nu la cei care nu l-au cunoscut. Noi, care am avut prilejul de a-l cunoaște, am fost prea aproape de el și acest lucru s-a petrecut în detrimentul operei sale. Însăși apropierea de Noica părea că ne dispensează de contactul și dialogul cu opera, de vreme ce, nu-i așa?, noi aveam acces direct la spiritul gânditorului, cărțile lui apărându-ne atunci ca simple mijlociri. Trăind, așa zicând, în sosul gândirii lui, îl știam pe Noica fără să-l știm. În plus, ca antrenor cultural, Noica ne trimitea spre cărțile altora, și nu spre ale lui, spunându-mi, atunci când am venit glorios să-l anunț că vreau să scriu o carte despre el, că e bine să încep cu autorii care l-au făcut cu putință, de la Platon și Aristotel și până la Kant și Hegel. „Nu aștept să se spună despre mine ceva care m-ar putea interesa, înainte de anul 2000.“ Reușindu-ne din plin întâlnirea cu omul, noi am ratat-o de fapt pe cea cu opera. Iată de ce abia cei care nu l-au cunoscut sunt liberi pentru un prim contact pur cu gândul filozofic al lui Noica.

Iar miza acestui contact e mult mai mare decât apare la prima vedere. Miza este — să o spunem încă de pe acum — șansa unui început de istorie a filozofiei românești.

Pentru ca o istorie a filozofiei să apară este nevoie ca un număr de gânditori dintr-un loc și o epocă să se ia de mână și să înceapă un dans în jurul acelorași idei. Noica ar fi spus „o horă“. Ceea ce vreau să spun este că într-o istorie a filozofiei fiecare dansator ține cont de mișcările celorlalți (chiar dacă dansul se întinde peste timp), și nu se mișcă după un ritm solitar, numai de el știut. În istoria culturii românești, noi nu am avut o astfel de horă, al cărei ton să-l dea cineva la început pentru ca ceilalți să se prindă apoi în ritmul propus. Am avut gânditori, mai mult sau mai puțin originali — cei mai mulți au îngânat o melodie învățată de la francezi sau nemți (ei se numesc „epigoni“, ceea ce înseamnă „născuți din și după“, căzuți din mantaua cuiva) —, dar un dialog filozofic purtat între personalități distincte în ograda aceluiași gând nu am avut. Un astfel de dialog au avut grecii, de la presocratici la Aristotel, în jurul sensului ființei și tocmai de aceea există o istorie a filozofiei eline. Un astfel de dialog au avut englezii în secolul al XVIII-lea în jurul cunoașterii pornind de la experiență și de aceea există o istorie a filozofiei engleze. Un asemenea dialog au avut nemții la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, în jurul spiritului ca principiu fondator (transcendental), și de aceea există un continuum Kant–Fichte– Schelling–Hegel și o istorie a filozofiei germane. Iar când, odată cu Nietzsche, activitatea transcendentală se deplasează de la cognitiv la existențial, apare o nouă direcție a gândirii care se încheie cu Heidegger, continuând-o pe prima în chip diferit.

Ei bine, această ștafetă a gândirii nu a existat în cultura noastră și de aceea nu există (oricât ar suna de ciudat sau vexant) o istorie a filozofiei românești. În Conta e prea mult din materialiștii germani și pozitivismul francez + Renouvier, în Motru prea mult din pozitivismul psihologic al lui Théodule Ribot + Wilhelm Wundt, totul agrementat cu energetismul lui Oswald, în Negulescu e prea mult din Comte și Spencer, iar în Blaga e un compositum din Kant, Cassirer, Jung și Spengler. Epigonismul și ne-înlănțuirea — fiecare descinde din școala lui și din lecturile lui, nu există un gând și o continuitate a lui — sunt cele două elemente care explică de ce românii au gânditori, fără să aibă o istorie propriu-zisă a gândirii românești. Iar când e vorba de gânditori autentici, precum Cioran, tocmai verticalitatea inconfundabilă a gândului și a stilului este cea care face dialogul imposibil, opera intrând în acest caz în spațiul lui à prendre ou à laisser.

„Peste o sută de ani, nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. […] A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ Cu Gabriel Liiceanu, la Păltiniș în 1978. (Foto Andrei Pleșu)

În schimb, cultura noastră are, cu opera lui Noica, pentru prima dată șansa unui început de istorie autentică a filozofiei. De ce? Pentru că Noica trasează ograda gândului de unde hora, înlănțuirea, dialogul pot începe. Şi o face în două feluri: mai întâi structurând pre-ontologia autohtonă (ceea ce el a numit „sentimentul românesc al ființei“), apoi plecând de aici, de la modulațiile lui „a fi“ în română și de la virtuțile metafizice ale