Noica este posibilul început al istoriei filozofiei românești. Totul este ca cineva să înceapă să stea de vorbă cu el, să intre în dialog cu el. Ceea ce înseamnă: să poată să intre în dialog cu el; adică să-l afirme, să-l conteste, să-l ducă mai departe, să-l reconstruiască. Așa cum au făcut Fichte cu Kant, Schelling cu Fichte, Hegel cu toți laolaltă. Deocamdată, opera lui Noica stă solitară ca un turn în pustiu și, astfel, ea se înalță înaintea noastră ca o enormă provocare. Câțiva ne-am aruncat, timid, săgețile spre ea. Dar nimeni nu a pătruns cu adevărat înlăuntrul ei. Nimeni nu a scotocit ungherele gândului lui pentru a-l împinge dincolo de el. Provocarea acestei opere rămâne imensă. Vom ști oare să-i răspundem?

În ce mă privește, m-am mulțumit deocamdată să le dau altora brânci în direcția acestei provocări. Am predat an de an la Universitatea din București — pregătindu-mă eu însumi pentru o întâlnire care se prelungește într-un exasperant „mai târziu“ — câte o carte a lui Noica. Recolta acestui gest sunt tinerii care vor vorbi în acest colocviu. Îi numesc „tineri“ și nu mă pot împiedica să mă gândesc că au vârsta pe care o aveam când l-am cunoscut pe Noica: între 24 și 28 de ani. Privindu-i în anii aceștia, am înțeles — ceea ce atunci nu înțelegeam deloc (e nevoie să părăsești o stare pentru a putea să o înțelegi) — vorba lui Noica „ce frumoși sunteți, dragii mei“, după care ne explica de ce toți tinerii sunt frumoși — pentru că au în ei comoara posibilului. Şi îmi spun, privindu-i, că am făcut totuși o ispravă dacă am reușit să-i pun în „ad-urmecare“, adică pe urmele lui Noica.

În 1987, ultimul an al vieții, acasă la Gabriel Liiceanu

Pe generația lor a așezat Noica povara celei de a doua provocări. „Nu aștept să se spună despre mine ceva care m-ar putea interesa, înainte de anul 2000.“ A rosti ceva care l-ar putea interesa pe Noica echivalează cu intrarea în mișcare a gândului în cultura noastră și deci cu începutul filozofiei românești. Suntem oare conștienți, la împlinirea a 90 de ani de la nașterea lui Noica, de șansa care ni s-a dat prin el?

(Conferință ținută la Sibiu, la 24 iulie 1999, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Constantin Noica)

Un profesor de neuitat: Henri Wald

Când studentul de odinioară își evocă profesorul, la ce anume se gândește el mai întâi? La gesturile acestuia? La intonația vocii lui? La cele spuse? La mimică? Pesemne că în chip spontan la toate laolaltă, pentru că altminteri cum s-ar alcătui în noi imaginea profesorului, imaginea aceea cu care despicăm apoi timpul și îl împiedicăm să se așeze, cu nerăbdarea și uitarea lui, peste personajul real?

„Imaginea“ lui Henri Wald, cu care eu și alții care i-am fost studenți în anii ’60 despicăm astăzi timpul uitării, este aceea a jubilației infinite a vorbirii. Rar mi-a fost dat să văd un om la care perorația se însoțește cu o bucurie a actului vecină cu impudoarea. Henri Wald vorbea în amfiteatrul Facultății de Filozofie cu tot trupul. Podiumul cu catedra era scena; o scenă pe care o utiliza intens, folosind tehnica unui actor modern care nu-și poate declama rolul decât în necontenită mișcare: mâinile ciocăneau neîncetat aerul, vizualizând punctuația discursului, pe care vocea îl alcătuia din răriri ale silabelor, cuvântul părând că se înscrie în aer ca o statuetă micuță, urmată de îndată de alta, care ieșea la fel, gata modelată, din gura și mâinile oratorului. Această sculpturalitate succesivă a discursului dădea frazelor lui Wald o materialitate invizibilă, așa încât, la capătul fiecărei ore, amfiteatrul părea încă plin de dansul vorbelor sale, care continuau să deplaseze bucăți de aer de-a lungul încăperii și să ne dea senzația că suntem înconjurați de mari roiuri de cuvinte. Un discurs în care fiecare cuvânt devenea important, pentru că fiecare cuvânt era subliniat prin intonație, prin convulsia mâinii, prin înclinarea trunchiului, prin scuturarea capului, prin schimbarea călcăturii pe podium, de la tropăitura măruntă, pe loc, până la pasul deschis mare și însoțind, ca un uriaș punct, închiderea frazei. „Cre-tă!“ Rostind acest cuvânt, profesorul ia creta în mână și o agită demonstrativ, strângând-o, cu vârful în sus, între patru degete și aducând-o în dreptul nasului. În clipa aceea creta ne pătrunde în creier. „Creta-e-albă! Acesta e un e-nunț pre-di-ca-tiv!“ Albeața predicată despre cretă se înfige, alături de cretă, în creierul nostru. „Lam-pă!“ Degetul străpunge aerul în sus, îl somează să se dea la o parte, pentru a ajunge până la lampa din plafonul amfiteatrului. Arătată cu atâta vehemență, lampa devine pentru noi obiectul cel mai important din lume și se așază în mintea noastră, la loc de cinste, alături de cretă și de albeața ei.

Nu e nevoie să notezi nimic. De altfel nici nu poți, pentru că vorbirea profesorului e un spectacol-hipnoză, pe care nu poți decât