să-l urmărești cu gura căscată și cu privirea atârnată de vibrația necontenită a degetelor. Puteai să nu te lași prins în enorma lui bucurie? Când un om trăiește extazul vorbirii, conținutul ei devine neimportant. La Henri Wald vorbirea devenea erotică și delirul contamina. A fost un profesor mare, dacă acceptăm că suprema condiție a măreției profesorului este să nu plictisești. Or, e limpede, poți să nu plictisești prin ce spui sau prin cum spui. (Când ambele se unesc, avem de-a face cu genii ale catedrei.) Wald aparține celei de a doua categorii. Trebuie să acceptăm că nu era lesne defel să intri în transă vorbind despre „logica dialectică“.

Lui Henri Wald îi place să se considere, și astăzi încă, un gânditor marxist. Nu cred de fapt că a reușit vreodată să fie, pentru că temperamental acest lucru îi este refuzat. A fost mereu prea personal ca să îi stea bine uniforma unui partid totalitar și, cu atât mai puțin, uniforma unui partid al gândirii. Simțul acut al umorului, facilitatea cu care obține calamburul, ironia cu inflexiuni melancolice și erotica vorbirii de care am amintit, opusă limbajului gri și lemnos, nu pot merge mână în mână cu o gândire în esența ei tâmpă.

Se mai cuvine să spun că am fost ani de zile foarte aproape de el, cum din păcate nu am mai putut fi în ultima vreme, tocmai când avea mai multă nevoie de prieteni, afecțiunea pe care i-o port devenind astfel mai bogată prin sentimentul de vinovăție care o însoțește mereu. Adevărul e că mi-a intersectat destinul într-un moment în care totul în jur, dacă voiai să-ți păstrezi integritatea, te desființa. Având caracter și înfruntând lichelele, m-a ajutat să-mi păstrez până târziu o anumită puritate a ființei într-un mediu în care majoritatea sfârșea prin a se ticăloși.

Aș vrea să mă știe alături la cei 75 de ani pe care îi împlinește în suferință, încăpățânare și în singurătatea devastatoare a crepusculului. Să-mi dea voie să ritmez patetic, ca el odinioară, fiece silabă a cuvântului: vă îm-bră-ți-șez!

Apoteoza unei promisiuni neîmplinite

Păltiniș, 28 martie 1985

Dragul meu Petru,

S-ar fi cuvenit de mult să-ți scriu — o știm amândoi — încă de pe vremea când eram în Germania. Am încercat în mai multe rânduri, dar de fiecare dată am avut senzația că ar fi trebuit să pun cap la cap tot ce am trăit noi împreună. Aceasta ar fi fost pesemne singura cale ce ar fi putut să dea un sens unei pagini din Jurnal care așa, de sine stătătoare, putea fi înțeleasă de oricine în afara noastră drept o reprobabilă răbufnire. Am sperat însă că tocmai tu o vei înțelege, în timp ce toți ceilalți, mulții și indiferenții judecători, vor jubila având prilejul să mă arate cu degetul și să spună: „Priviți ce otrăvuri mustesc în el!“ Iar ție ți-ar fi acordat magnanim rolul victimei răsfățate, nu dintr-un prisos de iubire, ci înduioșați de frumusețea judecății lor. Dar pentru oricine, chiar și pentru cei de bună-credință, pagina aceea arunca asupra mea un semn de întrebare. Şi cum putea fi altfel, de vreme ce ea nu reprezenta decât frântura unui dialog purtat între noi vreme de 16 ani? Numai noi știam asta și numai tu puteai înțelege că excesul paginii aceleia — care provenea nu atât din conținut, cât din impudoarea ei publică — se adresa unui om care mi-a marcat existența. Şi tocmai pentru că ai înțeles acest lucru, în loc să-mi întorci spatele, când ne-am revăzut, m-ai îmbrățișat, după o logică ce era a noastră și care se alcătuise din jocul atâtor bucurii și dezamăgiri comune. Mi-ai spus, trăgându-mă deoparte, că între noi trebuie să rămână, imperial și rece, conceptul prieteniei noastre. Mi-ai mai spus, apoi, că rândurile mele nu păcătuiau prin neadevărul lor, ci prin faptul că nu cuprindeau tot adevărul.

Dar care este adevărul unei prietenii și unde trebuie căutat conceptul ei? Adevărul prieteniei este apoteoza unei promisiuni mereu reînnoite. Oamenii se grăbesc să vadă într-o prietenie reușita unei relații, deci partea în care ea se împotmolește și moare, în vreme ce promisiunea, adică locul de unde totul poate începe, este de fapt cu mult mai prețioasă. În economia ființei, promisiunea este fața subiectivă a posibilului, activitatea febrilă în vederea a ceva care nu trebuie neapărat să se nască. Promisiunea întreține echilibrul perfect între ființă și neant. Spre deosebire de eșec, care se naște dintr-o eroare de calcul și se instituie ca bilanț al negativului, promisiunea nu riscă decât neîmplinirea, adică libertatea de a întârzia indefinit la porțile ființei. Adevărul prieteniei noastre, „tot adevărul“, nu poate fi dobândit decât prin rememorarea fidelă a acestui picnic nesfârșit ante portas entis.

Cu ce să încep? Cu promisiunea dintâi: cea a limbii eline. Toamna lui 1969. Eram student în anul II la Facultatea de limbi clasice; un student mai răsărit (aveam 27 de ani), căci luând în serios programul lui Noica urmam acum — întru filozoficească adâncire — cursurile celei de a doua facultăți. În anul acela