Domnul. Exact asta consider, Andrew. De fapt, cu mult peste nivelul acela. Nu mă îngrijorează faptul că, pe neaşteptate, ai dovedit că deţii acest filon de talent artistic. Dar aş dori să ştiu de ce există acolo?

 

PATRU

 

Peste câteva zile, Gerald Martin a telefonat directorului general al filialei regionale a Corporaţiei "Roboţii şi Oamenii Mecanici Americani", spunându-i:

– Am o mică problemă cu robotul casnic NDR pe care mi l-aţi repartizat.

Numele directorului era Elliot Smythe. Aidoma multor cadre de conducere din R.O.M.A., Smythe aparţinea numeroasei şi influentei familii Robertson, ce descindea din Lawrence Robertson, fondatorul Corporaţiei la sfârşitul secolului douăzeci.

Deşi compania devenise atât de mare încât nu mai putea fi considerată doar întreprinderea familiei Robertson (nevoia permanentă de a aduce capital pentru extindere îi obligase pe cei din familiile Robertson şi Smythe să vândă un procentaj însemnat din acţiunile lor R.O.M.A. unor investitori), nu era deloc simplu ca un străin să telefoneze şi să ceară să discute cu un Robertson sau cu un Smythe.

Totuşi, Gerald Martin era preşedintele Comitetului de Ştiinţă şi Tehnologie al Legislaturii Regionale. Deşi bogaţi şi influenţi, Robertson-ii şi Smythe-ii nu-şi permiteau să ignore apelurile sale telefonice.

– O problemă? repetă Elliott Smythe şi, pe ecranul telefonului, chipul său înregistră o îngrijorare profundă şi sinceră. Îmi pare foarte rău să aud asta, domnule Martin. Trebuie să recunosc, sunt extrem de surprins. Să ştiţi că NDR-ul dumneavoastră este un model de vârf, iar testele dinaintea părăsirii fabricii au fost foarte minuţioase… Puteţi să-mi spuneţi în ce constă defecţiunea? Robotul nu răspunde aşteptărilor dumneavoastră?

– N-am pomenit nimic despre vreo defecţiune.

– Dar aţi menţionat că aveţi o problemă. NDR-ul ar trebui să poată soluţiona orice sarcină casnică pe…

– Problema nu are nici o legătură cu sarcinile casnice, domnule Smythe. NDR-113 îşi îndeplineşte perfect îndatoririle primite. Chestiunea este că robotul pare să aibă unele aptitudini ce nu figurau în cartea tehnică, atunci când am discutat posibilitatea de a-mi înzestra locuinţa cu o echipă de roboţi menajeri.

Privirea nedumerită a lui Smythe începuse acum să devină de-a dreptul alarmată.

– Vreţi să spuneţi că depăşeşte responsabilităţile programate şi întreprinde acţiuni din proprie iniţiativă?

– Nu, nici vorbă de aşa ceva. Într-un astfel de caz, v-aş fi căutat mult mai repede, v-o garantez. Nu, domnule Smythe, în mod neaşteptat, robotul a căpătat o pasiune pentru sculptura lemnului. Execută podoabe şi obiecte de mobilier. Fiica mea mai mică l-a solicitat în privinţa asta şi el i-a îndeplinit rugămintea într-o manieră ce a depăşit orice aşteptări. De atunci l-am pus să facă multe alte produse. Modul în care ciopleşte lemnul este de-a dreptul fenomenal şi nu se repetă niciodată. Iar ceea ce produce sunt opere de artă, domnule Smythe. Realmente! Orice muzeu ar fi onorat să le expună.

După ce Domnul termină de vorbit, Smythe rămase o vreme tăcut. Colţurile gurii sale tremurau puţin, dar nu dovedea nici un alt semn exterior de emoţie. Apoi, rosti:

– Seria NDR este destul de versatilă, domnule Martin. Lucrările de tâmplărie ale unui NDR nu reprezintă ceva neobişnuit.

– Mi s-a părut că m-am exprimat destul de clar… E vorba de mult mai mult decât de nişte "lucrări de tâmplărie".

– Da, aşa-i…

După o altă lungă pauză, Smythe spuse:

– Aş dori să văd câteva din obiectele realizate, domnule Martin. De fapt, aş dori să văd şi robotul dumneavoastră. Aţi avea ceva împotrivă dacă aş sosi pentru o examinare rapidă?

– Dacă este vorba de o examinare, nu preferaţi s-o faceţi în condiţii de laborator? Bănuiesc că vă trebuie o sumedenie de echipamente de testare - cum le puteţi transporta pe toate la mine acasă? Mi se pare că ar fi mai simplu dacă l-aş aduce pe Andrew la laboratoarele dumneavoastră, unde ar putea fi controlat corespunzător.

– "Andrew"? Domnul zâmbi scurt.

– Aşa-i spun fetele mele. De la NDR, ştiţi…

– Da. Da, înţeleg. Nu este însă nevoie să vă deranjaţi pentru un zbor până pe coasta de est, domnule Martin. Oricum trebuia să fac o inspecţie la unele filiale de pe coasta vestică şi în felul acesta am un pretext perfect pentru a merge acolo. De altfel, deocamdată nu intenţionez să vă supun robotul unor testări complicate. Doar să discut puţin cu el - şi cu dumneavoastră - şi, desigur, să văd obiectele pe care le-a cioplit. În nici un caz nu v-aş putea cere să vă deplasaţi aici cu un camion de mese şi dulapuri, nu?

– Aici cred că aveţi dreptate.

– Atunci ce părere aveţi de marţea viitoare? Vă convine?

– Voi aranja cele necesare în această privinţă, spuse Domnul.

– Ah, mai este ceva. Dacă e posibil, aş veni împreună cu Merwin Mansky. Robopsihologul nostru şef… Bănuiesc că şi el va dori să vadă sculpturile lui NDR-113. De fapt, sunt absolut sigur în privinţa asta.

Domnul îşi suspendă întâlnirile de marţi şi aranja să rămână acasă toată după-amiaza. Smythe şi Mansky urmau să sosească în San Francisco cu o cursă de amiază, iar după aceea, cu naveta locală, era un zbor de treizeci de minute în sudul coastei.

Desigur, Andrew fusese anunţat că veneau vizitatori ca să-l vadă. I se păru puţin ciudat - de ce ar fi dorit cineva să facă o vizită unui robot? - totuşi nu simţi nevoia de a încerca să înţeleagă ce se petrecea. Pe atunci, Andrew căuta rareori să pună sub semnul întrebării faptele oamenilor din jurul său, ori să analizeze evenimentele în mod sistematic.

Abia mult mai târziu, când obţinuse o înţelegere mult mai profundă a situaţiei sale, revăzu scena aceea şi izbuti s-o priceapă în adevărata ei lumină.

O superbă limuzină, condusă de un roboşofer, îi aduse pe directorul R.O.M.A. şi pe robopsihologul şef la reşedinţa Martin.

Cei doi formau o pereche extrem de nepotrivită: Elliott Smythe era un bărbat cu un aspect atletic, zvelt şi foarte înalt, cu membre lungi şi o coamă de păr des şi alb, părând mai în largul său pe un teren de tenis sau într-un meci de polo decât în cabinetul unei corporaţii, în vreme ce Merwin Mansky era scund şi grăsuţ, complet chel, lăsând impresia unui individ care nu şi-ar părăsi biroul decât în cazuri excepţionale.

– Acesta e Andrew, îl arătă Domnul. Atelierul lui se află la etaj, dar câteva din obiectele executate de el sunt chiar în această