– Sunt remarcabile, comentă Elliot Smythe. Nu exagerez câtuşi de puţin, domnule Martin: absolut toate sunt nişte capodopere.

Merwin Mansky acordă mobilierului doar o privire fugară. Atenţia îi era atrasă aproape exclusiv de Andrew.

– Codul de verificare, rosti el brusc. Alfa Nouă, Andrew! Răspunsul lui Andrew fu imediat. Aşa şi trebuia; verificările codificate erau integrate în priorităţile Legii Doi şi solicitau supunerea fără şovăială. Cu ochii săi fotoelectrici scânteind roşiatici, Andrew recită întregul set de parametri Alfa Nouă, în timp ce robopsihologul asculta, încuviinţând din cap.

– Foarte bine, Andrew. Codul de verificare: Epsilon Şapte. Andrew parcurse Epsilon Şapte, apoi Omicron Paisprezece şi, în sfârşit, Kappa Trei - una dintre cele mai complexe verificări, reprezentând parametrii care conţineau cele Trei Legi.

– Foarte bine, aprobă Mansky. Şi acum, ultima. Codul de verificare: seria Omega integrală.

Andrew enumeră codurile Omega ce guvernau căile pozitronice care aveau sarcina de procesare şi corelare ale datelor noi. Seria dură destul de mult. În decursul îndelungatei recitări, Domnul ascultă nedumerit. Elliot Smythe părea cu totul neatent.

– Funcţionează perfect, concluzionă Mansky. Toţi parametrii sunt exact aşa cum trebuie.

– După cum i-am spus şi domnului Smythe, începu Domnul, nu este vorba de o incapacitate a lui Andrew. Mă surprinde faptul că realizările lui n-au fost anticipate.

– N-au fost anticipate de dumneavoastră, replică Mansky. Domnul se răsuci brusc, parcă înţepat de o albină.

– Pot să vă întreb, ce vreţi să afirmaţi?

Mansky se încruntă şi fruntea i se încreţi până în vârful ţestei pleşuve. Cutele ei erau atât de pronunţate, de parcă ar fi fost sculptate de Andrew. Avea trăsături încordate, ochi obosiţi, afundaţi în orbite, şi piele palidă; în general, avea un aspect nesănătos. Andrew bănuia că Mansky era mult mai tânăr decât părea.

– Robotica, rosti el, nu este o ştiinţă exactă, domnule Martin. Nu vă pot explica în amănunt… de fapt, pot, însă ar dura prea mult şi nu sunt sigur că aţi avea ceva de câştigat de pe urma explicaţiilor. Esenţial este că matematicile care guvernează trasarea căilor pozitronice sunt mult prea complicate pentru a permite altceva decât soluţii aproximative. De aceea, adeseori, roboţii de nivelul lui Andrew dovedesc, oarecum în mod neaşteptat, însuşiri ce depăşesc specificaţiile de bază prevăzute… Vreau totuşi să vă asigur că aparenţa aceasta de tâmplar iscusit nu constituie absolut nici un motiv de temeri în privinţa unui comportament imprevizibil, care v-ar putea pune în pericol pe dumneavoastră ori pe restul familiei. Oricât de mult ar varia performanţele unui robot, cele Trei Legi sunt perfect sigure şi de neocolit. Ele sunt proprii creierului pozitronic. Andrew ar înceta să mai funcţioneze înainte de a putea încălca pe oricare dintre ele.

– Este mai mult decât un simplu tâmplar iscusit, domnule Mansky, spuse Domnul. Nu-i vorba aici doar de nişte mese şi scaune drăguţe.

– Da. Da, desigur. Am înţeles că face şi obiecte de podoabă şi bibelouri.

Domnul zâmbi, dar cu o expresie îngheţată. Deschise scrinul unde Micuţa Domnişoară păstra unele minunăţii făcute de Andrew pentru ea şi scoase ceva de acolo.

– Vedeţi şi singur, se adresă el sec lui Mansky. Acesta e unul din flecuşteţele lui. Unul din bibelouri.

Îi întinse o sferă micuţă din abanos lucios, pe care era reprezentată o scenă de joacă. Deşi perfect proporţionate, figurinele erau prea mici pentru a se distinge, dar se contopeau atât de natural cu fibrele, încât scena lăsa impresia unei gravuri. Personajele păreau gata să învie şi să se mişte. Doi băieţi se luaseră la harţă; două fetiţe examinau preocupate un colier aproape microscopic, pe care îl arăta o altă fată; puţin în lateral, o învăţătoare se aplecase să răspundă întrebării puse de un băieţel foarte scund.

Robopsihologul privi mult timp micuţa sculptură, fără să rostească un cuvânt.

– Pot s-o văd şi eu, doctore Mansky? întrebă Elliot Smythe.

– Da. Da, sigur că da.

Mâna îi tremura puţin când întinse obiectul spre directorul R.O.M.A.

Fu rândul lui Smythe să privească într-o tăcere solemnă.

Urmărindu-l, Andrew încercă o nouă şi scurtă manifestare a senzaţiei pe care ajunsese s-o identifice cu plăcerea. În mod clar, cei doi bărbaţi fuseseră impresionaţi de ceea ce sculptase el. Ba, chiar, păreau atât de impresionaţi încât erau incapabili să-şi exprime aprecierea prin cuvinte.

– El a făcut asta? articulă în cele din urmă Mansky. Domnul încuviinţă din cap.

– N-a văzut niciodată curtea de joacă a unei şcoli. Fetiţa mea, Amanda, i-a descris scena aceasta într-o după-amiază, când a rugat-o să-i spună cum arată. Au stat de vorbă cam cinci minute. După aceea, Andrew a urcat în atelier şi a făcut-o.

– Remarcabil, zise Smythe. Fenomenal…

– Fenomenal, exact, aprobă Domnul. Acum înţelegeţi de ce am considerat că trebuie să vă supun problema atenţiei? Genul acesta de realizări depăşeşte cu mult capacitatea programelor standard ale seriei NDR, nu-i aşa? Detest să folosesc clişee, domnilor, dar nu credeţi că e vorba de un robot genial? Ceva ce poate fi considerat aproape la limita umanului?

– Nu există absolut nimic uman în legătură cu NDR-113, rosti Mansky cu o fermitate afectată. Vă rog să nu confundaţi problemele, domnule Martin. Aici e vorba de o maşină, nu uitaţi acest lucru! O maşină cu un anumit grad de inteligenţă, de acord, şi, evident, posedând ceva ce simulează creativitatea. Însă nimic altceva decât o maşină. Mi-am petrecut toată cariera ocupându-mă de personalităţile roboţilor - da, au personalitate, din punctul lor de vedere - şi, dacă ar exista cineva care să fie ispitit să creadă că roboţii fac parte din omenire, atunci eu aş fi acela, domnule Martin. Însă nu cred şi nici dumneavoastră n-ar trebui s-o faceţi.

– N-am vorbit în mod serios. Totuşi, cum puteţi explica acest gen de capacitate artistică?

– Un joc al hazardului, replică Mansky. Probabil, ceva din reţeaua pozitronică. O întâmplare… În ultimii doi ani am încercat să proiectăm reţele pozitronice generalizate - adică roboţi care să nu fie strict limitaţi la o meserie, ci să-şi poată extinde câmpul de activitate printr-un proces ce poate fi comparat cu gândirea inductivă. Aşadar, nu-i chiar surprinzătoare o asemenea apariţie, genul acesta de simulare a creativităţii. După cum am spus şi mai devreme, robotica nu este o ştiinţă exactă. Uneori se întâmplă lucruri neobişnuite.

– Aţi putea repeta cazul? Aţi putea construi un alt robot care să