– Probabil că nu. Aici este vorba de un eveniment stocastic, domnule Martin. Pricepeţi? Noi nu ştim, în mod precis şi cuantificabil, cum anume am reuşit să inducem capacităţile acestea în Andrew, aşa încât deocamdată nu putem reproduce abaterile căilor pozitronice care îi permit să execute asemenea obiecte. Vreau să spun, continuă Mansky, că Andrew este probabil rezultatul unui accident şi, mai mult ca sigur, reprezintă un caz unic.

– Grozav! Nu mă deranjează absolut deloc că este unicul de acest fel.

Brusc, Smythe, care în ultima vreme stătuse lângă fereastră, privind oceanul învăluit în ceaţă, se întoarse şi rosti:

– Domnule Martin, aş dori să-l luăm pe Andrew la sediul nostru, ca să fie studiat în mod amănunţit. Evident, vă vom oferi în schimb un robot NDR echivalent şi vom avea grijă să fie programat cu toate cunoştinţele sarcinilor casnice pe care le-aţi dat deja lui Andrew, aşa încât…

– Nu, îl întrerupse Domnul tăios. Smythe înălţă delicat o sprânceană:

– Întrucât tocmai dumneavoastră aţi fost cel care ne-a adus la cunoştinţă această situaţie, sunt sigur că înţelegeţi importanţa unei examinări detaliate a lui Andrew, pentru ca să începem să pricepem cum anume…

– Domnul Mansky tocmai a specificat că Andrew reprezintă o pură întâmplare, că nu aveţi habar cum a devenit capabil să facă tot ceea ce face şi că nu l-aţi putea duplica nici dacă aţi încerca. De aceea, nu izbutesc să înţeleg ce aţi câştiga dacă l-aţi lua înlocuindu-l cu alt robot.

– S-ar putea ca domnul Mansky să fie prea pesimist. Odată ce vom începe să identificăm traseele reale ale căilor neurale ale lui Andrew…

– Atunci când o veţi face, zise Domnul, s-ar putea ca din Andrew să nu mai rămână mare lucru, aşa-i?

– Reţeaua pozitronică e fragilă… Da, încuviinţă Smythe, genul acesta de investigaţii implică cel mai adesea un anumit grad de distrugere.

– Fetele mele ţin foarte mult la Andrew, spuse Domnul. Mai ales cea mică, Amanda. Aş îndrăzni chiar să afirm că Andrew e prietenul ei cel mai bun: că îl iubeşte tot atât de mult pe cât iubeşte pe oricine sau orice de pe această planetă. Iar Andrew pare să ţină la ea la fel de mult. V-am atras atenţia asupra capacităţilor sale fiindcă m-am gândit că s-ar putea să vă fie de folos să ştiţi ce aţi produs aici. Chiar novice fiind, am bănuit că talentul lui Andrew s-ar putea să fie ceva indus întâmplător şi m-a interesat să aflu adevărul, care se dovedeşte a fi cel presupus. Însă dacă speraţi că există cea mai mică şansă de a vă lăsa să-l demontaţi pe Andrew, când amândoi ştim că nu sunteţi siguri că-l puteţi remonta exact aşa cum era înainte, atunci lăsaţi-o baltă! Pur şi simplu, uitaţi tot ce v-am spus.

– Înţeleg destul de bine natura relaţiei ce se poate înfiripa între o fetiţă şi robotul ei casnic. Cu toate acestea, domnule Martin, modul acesta de a obstrucţiona mersul cercetărilor noastre…

– Pot face şi mai mult decât atât, replică Domnul. Sau aţi uitat cine a susţinut feluritele legi pro-roboţi în Comitetul meu în ultimii trei ani? Vă propun să mergem la etaj, ca să puteţi vedea şi celelalte creaţii ale lui Andrew, pe care cred că le veţi găsi foarte interesante. Apoi, dumneavoastră şi domnul Mansky ar trebui să reveniţi în San Francisco, ca să vizitaţi filialele acelea despre care mi-aţi vorbit. Andrew rămâne aici. S-a înţeles?

În ochii lui Smythe se zări un licăr de furie. Însă un licăr imperceptibil, o modificare infimă a expresiei pe care până şi vederea extraordinară a lui Andrew de-abia o percepu. Apoi, directorul strânse din umeri.

– Cum doriţi, domnule Martin. Andrew nu va păţi nimic. Vă dau cuvântul meu.

– Perfect.

– Şi aş vrea într-adevăr să vizitez atelierul, ca să-i văd şi celelalte lucrări.

– Cu plăcere, încuviinţă Domnul. Vă pot chiar oferi unele dintre ele, dacă doriţi. Alegeţi orice vă place - la mobilier mă refer, nu la podoabele pe care le-a făcut pentru nevastă-mea şi fetiţe - şi vă va aparţine. Vorbesc serios!

– Sunteţi foarte amabil.

– Pot repeta ceva ce am spus şi anterior, domnule Martin? interveni Mansky.

– Dacă aşa consideraţi necesar.

– Spuneaţi despre creativitatea lui Andrew că este apropiată de cea umană. Aşa este - chiar şi eu o voi recunoaşte. Însă a te apropia de uman şi a fi om nu înseamnă acelaşi lucru. Doresc să vă reamintesc că Andrew este o maşină.

– Am consemnat lucrul acesta.

– După o vreme, s-ar putea să vă fie mai greu să vi-l reamintiţi, întrucât, evident, Andrew va rămâne cu dumneavoastră. Vă rog - încercaţi! Vă referiţi la acest robot ca la "prietenul" fiicei dumneavoastră. Vorbiţi despre "dragostea" ei pentru el. Aceasta e o atitudine periculoasă - la fetiţă mă refer. Prietenii sunt prieteni, iar maşinile sunt maşini, şi nu trebuie făcute confuzii. Poţi iubi o altă persoană, dar nu e normal să iubeşti un aparat casnic, oricât de util, atrăgător sau plăcut ar fi. Andrew nu este altceva decât un calculator mobil, domnule Martin, un calculator dotat cu inteligenţă artificială şi amplasat într-o carcasă cu aspect umanoid, căpătând astfel aparenţa că ar fi diferit de calculatoarele care dirijează traficul aerian, coordonează sistemele de comunicaţii şi execută toate celelalte operaţii de rutină. Personalitatea pe care fetiţa dumneavoastră are impresia că o percepe în Andrew, şi despre care aţi spus că a făcut-o să-l "iubească", nu este decât simulată, o construcţie sintetică, proiectată şi programată ca atare. Vă implor, domnule Martin: nu uitaţi niciodată că un calculator cu braţe, picioare şi creier pozitronic rămâne tot un calculator, deşi unul oarecum îmbunătăţit. O maşină… Un gadget, domnule Martin. Un echipament casnic.

– Voi reţine acest lucru, rosti Domnul, cu glas sec şi rece. Ştiţi, domnule Mansky, dintotdeauna m-am străduit să gândesc clar şi metodic. N-am confundat niciodată un braţ cu un picior, ori o palmă cu o talpă sau un cal cu o vacă, şi mă voi strădui să nu confund nici un robot cu un om, oricât de mare ar putea deveni ispita. Vă mulţumesc foarte mult pentru sfat. Şi acum, dacă doriţi o vizită rapidă prin atelierul lui Andrew…

CINCI

Domnişoara începuse să traverseze pragul ce separă