cu adevărat fetele de femei. Se bucura de o viaţă mondenă activă şi pleca deseori cu noii ei prieteni - nu doar fete - în excursii pe munţi, în pustiurile sudice sau în ţinuturile sălbatice din nord.

Prezenţa ei în reşedinţa Martinilor devenise un eveniment tot mai rar.

De aceea, Micuţa Domnişoară - nu aşa micuţă ca odinioară - umplea întreg orizontul lui Andrew. Se transformase într-o fată vioaie, neobosită, căreia îi plăcea să alerge kilometri întregi pe plajă, cu Andrew ţinându-i companie fără cel mai mic efort. Hălăduia şi prin pădurile din preajma casei şi se bizuia pe el ca s-o ajute, atunci când se cocoţa prea sus într-un copac pentru a vedea un cuib, sau când rămânea, fără putinţă de întoarcere, pe vreo stâncă pe care o escaladase ca să vadă mai bine oceanul.

Ca întotdeauna, Andrew era permanent vigilent şi protector în incursiunile Micuţei Domnişoare. Era adevărat că îi permitea să se avânte în riscuri potrivite mai degrabă unui băiat, fiindcă păreau că o fac fericită, totuşi în prealabil el calcula riscul real ca fata să păţească ceva serios şi era totdeauna încordat şi pregătit să intervină rapid în sprijinul ei, dacă ar fi fost necesar.

Bineînţeles, Legea Unu îl silea pe Andrew să exercite o atenţie continuă, ca s-o protejeze de orice rău pe Micuţa Domnişoară.

Cu toate acestea, aşa cum singur îşi spunea câteodată, ar fi făcut cu bucurie aceleaşi lucruri chiar dacă n-ar fi existat legea respectivă.

Gândul cu pricina era destul de straniu: că s-ar fi putut să nu existe Legea Unu. Andrew de-abia putea concepe aşa ceva. Toate cele Trei Legi reprezentau aspecte atât de fundamentale ale reţelei sale neuronice, încât îl apuca ameţeala când se imagina fără ele. Şi totuşi se imaginase. Îl uluia acest lucru: ce ciudat - să deţii capacitatea de a-ţi închipui imposibilul!

Când asemenea paradoxuri îi treceau prin minte, se simţea aproape om.

De fapt, ce însemna aproape om? Acesta era un alt paradox, şi mai tulburător. Ori erai om, ori nu. Cum putea exista o stare intermediară?

"Tu eşti un robot", îşi repeta Andrew cu asprime. "Eşti un produs al Corporaţiei Roboţii şi Oamenii Mecanici Americani".

Apoi o privea pe Micuţa Domnişoară şi prin creierul său pozitronic se răspândea o senzaţie de căldură şi uriaşă bucurie - o senzaţie pe care ajunsese s-o identifice cu "dragoste" - şi trebuia să-şi reamintească, iarăşi şi iarăşi, că el nu era nimic altceva decât o structură din meta) şi plastic, ingenios concepută, cu un creier artificial din platină şi iridiu în interiorul craniului de oţel cromat, şi că nu avea nici un drept să simtă emoţii, să aibă gânduri paradoxale sau să întreprindă orice alte complexe şi misterioase activităţi umane. Până şi arta de prelucrare a lemnului - îşi permitea să o considere "artă" - nu reprezenta decât o extindere a însuşirilor cu care îl programaseră proiectanţii săi.

Micuţa Domnişoară nu uitase niciodată că prima bucăţică de lemn sculptată de Andrew fusese pentru ea. Rareori se despărţea de micuţul pandantiv, făcut din lemnişorul de pe plajă, pe care-l purta în jurul gâtului, agăţat de un lănţug din argint, şi-l mângâia deseori cu degetul.

Ea a fost prima care a obiectat la obiceiul Domnului de a dărui musafirilor realizările lui Andrew. Plin de mândrie, tatăl ei prezenta ultimele creaţii ale lui Andrew, apoi, când începeau previzibilele exclamaţii de admiraţie, ba chiar de invidie, intervenea cu măreţie:

– Chiar vă plac atât de mult? Atunci, luaţi-le! Vă rog să le luaţi! E plăcerea mea! Mai sunt destule.

Într-o bună zi, Domnul dăruise un obiect abstract extrem de complex - o sferă strălucitoare, făcută din bucăţi subţiri de sequoia întreţesute, cu intarsii de lemn de măr şi smirdar - preşedintelui Legislaturii. Acesta era un bărbat gălăgios, cu chipul veşnic roşu, pe care Micuţa Domnişoară îl considerase dintotdeauna greoi la minte şi vulgar: fata avea mari dubii că el putea desluşi frumuseţea din creaţiile lui Andrew. Fără îndoială, fusese pur şi simplu diplomat când lăudase sculptura şi avea s-o azvârle neglijent într-o debara, când ajungea acasă.

De aceea, după ce preşedintele plecase, începu atacul:

– Zău, tăticule… N-ar fi trebuit să i-o dai, ştii şi tu prea bine!

– Dar i-a plăcut, Mandy. A zis că este extrem de frumoasă.

– Aşa şi este. Dar la fel e şi plaja noastră. Dacă ţi-ar fi zis că plaja este extrem de frumoasă, i-ai fi dăruit-o?

– Mandy, Mandy…

– Răspunde-mi! I-ai fi dăruit-o?

– Analogia pe care o faci nu este corectă. Evident, nu te apuci să dăruieşti bucăţi din proprietatea ta unor oameni, însă o mică sculptură - oferită drept expresie a afecţiunii faţă de un vechi prieten, care întâmplător este şi un foarte influent lider politic…

– Vrei să zici că l-ai mituit?

Pentru o clipă, prin ochii Domnului trecu un licăr de mânie adevărată. Dispăru însă la fel de iute pe cât se ivise şi reapăru obişnuitul zâmbet cu care-şi privea fiica mai mică.

– Sper că nu crezi ceea ce spui, Mandy. Darul meu pentru preşedinte a fost doar un gest de ospitalitate, ai înţeles?

– Păi… da. Da. Iartă-mă, tăticule. Ceea ce ţi-am spus era răutăcios şi nemeritat.

– Cam aşa ceva, surâse Domnul… Voiai să păstrezi tu sculptura aceea? Ai deja camera plină cu obiecte făcute de Andrew. De fapt, toată casa e ticsită de ele. Nici măcar nu le putem dărui pe cât de repede le sculptează.

– Asta şi încerc să-ţi spun. Tu le dăruieşti.

– Şi ce ai prefera să fac? zâmbi şi mai larg Domnul. Să le vând?

– Să fiu sinceră, da. Exact asta.

– Tu nu erai lacomă, Mandy, comentă Domnul cu o privire surprinsă.

– Ce legătură are lăcomia cu asta?

– Eu cred că-ţi dai seama că avem deja suficienţi bani. Pe lângă lipsa de cuviinţă de a pune o etichetă cu preţ pe un obiect ce ar putea fi admirat de musafiri, mi se pare absurd să recurg la profituri banale de acest gen.

– N-am spus că noi ar trebui să obţinem bani de pe urma obiectelor lui Andrew. Dar el?

– Ce-i cu el?

– El munceşte. El ar trebui să primească banii. Domnul clipi repede din ochi.

– Andrew e un robot, Mandy.

– Da, tăticule. Ştiu.

– Roboţii nu sunt oameni, scumpo. Ei sunt maşini, da? Aşa cum sunt telefoanele, ori calculatoarele. Ce crezi că ar