– Eu vorbesc serios, tată. E o problemă importantă. Andrew a muncit ore în şir ca să sculpteze obiectul acela.

– Şi?

– Robot, sau nu, el are dreptul să beneficieze de rezultatele muncii lui. Când tu dăruieşti cu indiferenţă sculpturile pe care le face, de fapt îl exploatezi pe Andrew - te-ai gândit vreodată la asta? Poate că e o maşină, dar nu-i un sclav. În plus, e un artist. Are dreptul de a fi răsplătit pentru ceea ce realizează. Poate că nu atunci când le face pentru noi, ci când le dăruieşti aşa, altora… Micuţa Domnişoară îşi trase răsuflarea, apoi urmă: Mai ţii minte Revoluţia Franceză, tată?… Nu, nu vreau să zic dacă ţi-o aminteşti, literal vorbind. Însă motivul ei fundamental a fost exploatarea claselor muncitoare de către aristocraţie. Roboţii sunt noua noastră clasă muncitoare. Şi dacă vom continua să-i tratăm tot aşa cum îi tratau ducii şi ducesele pe ţăranii de pe moşiile…

Domnul surâse cu blândeţe.

– Ultimul lucru despre care trebuie să ne facem griji, Mandy, este o răscoală a roboţilor. Cele Trei Legi…

– Cele Trei Legi, Cele Trei Legi, Cele Trei Legi! Urăsc cele Trei Legi! Nu-l poţi lipsi pe Andrew de beneficiul muncii lui. Nu poţi! Nu-i cinstit, tată!

Furia din vocea Micuţei Domnişoare reteză restul dizertaţiei Domnului asupra Legilor Roboticii, înainte ca el să fi reuşit altceva decât să-şi formuleze ideile generale.

După o pauză de câteva clipe, Domnul spuse:

– Eşti foarte pornită în privinţa asta, aşa-i, Mandy?

– Da. Da, aşa-i.

– Bine. Lasă-mă să mă gândesc şi eu. Poate că o să reuşim să facem ceva pentru Andrew în direcţia pe care ai sugerat-o.

– Promiţi?

– Promit, încuviinţă Domnul, şi Micuţa Domnişoară ştiu că totul urma să se rezolve, întrucât promisiunile pe care i le făcea tatăl ei erau întotdeauna contracte inviolabile - aşa fuseseră întotdeauna şi aşa aveau să fie.

Trecură câteva zile şi musafirii se perindau mereu, iar toţi cei care vedeau creaţiile lui Andrew le adresau obişnuitele laude. Însă Micuţa Domnişoară, care privea atent, observă cu plăcere că tatăl ei încetase să mai dăruiască sculpturile, oricât de călduroase ar fi fost aprecierile.

Pe de altă parte, în câteva ocazii, unii oaspeţi întrebaseră:

– Nu crezi că aş putea cumpăra obiectul acesta de la tine, Gerald?

Părând stânjenit, Domnul ridica pur şi simplu din umeri şi răspundea că nu era încă sigur dacă intenţiona să se apuce de comerţul cu obiecte de artă.

Micuţa Domnişoară se mira că tatăl ei ocolea în felul acela problema. O asemenea tactică nu-i stătea în obicei. La urma urmelor, nimeni nu s-ar fi gândit să-l acuze că dorea să câştige bani vânzând oaspeţilor săi lucrările lui Andrew. În mod clar, Gerald Martin n-avea nevoie să-şi rotunjească veniturile prin asemenea metode. Dar dacă ofertele porniseră din partea celor interesaţi, de ce să nu le accepte?

Cu toate acestea, fata nu mai insistă. Îşi cunoştea destul de bine tatăl ca să înţeleagă că problema continua să fie deschisă şi avea să fie soluţionată la momentul oportun.

Apoi apăru un alt musafir - John Feingold, avocatul Domnului.

Birourile firmei de avocatură a lui Feingold se găseau în San Francisco, unde o mulţime de oameni preferau totuşi să locuiască, în ciuda descentralizării vieţii citadine, care continuase pe toată durata acestui secol. Deşi San Francisco se afla la o distanţă relativ mică la sud de reşedinţa Martin, o vizită din partea lui John Feingold reprezenta un lucru oarecum neobişnuit. De obicei, Domnul mergea în oraş, ori de câte ori avea probleme de discutat cu avocatul său. De aceea, Micuţa Domnişoară înţelese că se petrecea ceva special.

Feingold era un bărbat vesel, cărunt, cu piele roz-strălucitor, cu pântecele proeminent şi un surâs cald şi amabil. Prefera să se îmbrace după moda mai veche, iar marginile lentilelor sale de contact sclipeau în verde puternic - un obicei atât de rar în ultima vreme, încât Micuţa Domnişoară de-abia se putea abţine să nu chicotească ori de câte ori îl vedea pe avocat. Domnul era nevoit să se încrunte mustrător spre ea la răstimpuri, când simţea că o pufneşte râsul în prezenţa lui Feingold.

Cei doi bărbaţi se instalară în faţa şemineului din salonul cel mare şi Domnul scoase o plăcuţă cu incrustaţii, creată de Andrew cu câteva zile în urmă.

Avocatul încuviinţă din cap. O răsuci între degete, îi frecă apreciativ suprafaţa lustruită şi o ridică spre lumină, înclinând-o sub diferite unghiuri.

– Superbă, rosti în cele din urmă. Într-adevăr, o realizare extraordinară. Robotul tău a făcut-o?

– Da. De unde ştii?

– Am auzit nişte zvonuri… Gerald, nu-i nici un secret că ai un robot care sculptează ca un meşteşugar iscusit.

Domnul ridică privirea către Andrew, care aştepta tăcut puţin mai departe, în penumbră.

– Ai auzit, Andrew? Ai devenit faimos în toată California… Totuşi, greşeşti într-o privinţă, John. Andrew nu-i un simplu meşteşugar iscusit. Este pur şi simplu un artist remarcabil.

– Aşa-i, aprobă Feingold. Nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Obiectul acesta este absolut minunat.

– Ţi-ar plăcea să fie al tău? întrebă Domnul. Ochii avocatului se măriră surprinşi.

– Mi-l oferi, Gerald?

– S-ar putea. Depinde cât de mult ai fi dispus să plăteşti pentru el.

Feingold icni, de parcă Domnul îl împunsese cu degetul între coaste. Se lăsă pe spate în fotoliu, aranjându-şi ţinuta cu grijă, fără să răspundă imediat.

După aceea, vorbi cu un glas cu totul schimbat:

– Nu ştiusem că ai dificultăţi financiare, Gerald.

– Nici nu am.

– Atunci - scuză-mă dacă sunt puţin confuz în exprimare - de ce Dumnezeu vrei să…

Vocea i se stinse.

– Să-ţi vând obiectul acesta? completă întrebarea Domnul.

– Exact. Să-l vinzi. Ştiu că ai dăruit multe din obiectele făcute de Andrew. Mi s-a spus că practic e imposibil să vii aici şi să nu ţi se ofere ceva. Am văzut chiar şi câteva din cadourile respective. Nu s-a pus niciodată problema unui preţ, aşa-i? Iar acum - lăsând la o parte amănuntul că nu sunt un colecţionar de sculpturi în lemn - întrebându-mă dacă nu vreau să achiziţionez una! De ce? Mă îndoiesc realmente că ai un vreun motiv special să doreşti ca eu să plătesc ceea ce alţii capătă pe gratis. Şi e imposibil să fii în pană de bani. Chiar tu mi-ai spus-o. La