urma urmei, cât ai putea obţine pe un asemenea obiect? Cinci sute de dolari? O mie? Dacă eşti tot atât de bogat pe cât ştiu eu, ce ar mai conta pentru tine cinci sute sau o mie de dolari?

– Nu pentru mine. Pentru Andrew.

– Ce?!

– Întâmplător, estimarea ta a fost corectă, John. Cred că aş putea obţine o mie pentru plăcuţa aceasta. Însă pentru scaunele şi mesele realizate de Andrew mi s-a oferit mult mai mult. Nu-i vorba de achiziţia unicatelor, ci de contracte de distribuţie pentru produse de serie. Dacă aş fi acceptat oricare dintre oferte, ar exista deja un cont bancar frumuşel, acumulat exclusiv din munca lui Andrew - bănuiesc că ar fi vorba de câteva sute de mii de dolari.

Feingold îşi examină preocupat umerii hainei şi nasturii de la gulerul cămăşii.

– Dumnezeule, Gerald, acum chiar că nu mai înţeleg nimic. Un om bogat se îmbogăţeşte şi mai mult, punându-şi robotul să lucreze într-un fel de mică întreprindere de tâmplărie…

– John, îţi repet: banii nu sunt pentru mine, ci pentru Andrew. Doresc să-i vând produsele şi vreau ca banii să intre într-un cont pe numele Andrew Martin.

– Un cont bancar pe numele unui robot?

– Exact! Acesta este motivul pentru care te-am invitat azi aici. Vreau să ştiu dacă ar fi legal să deschid un cont pe numele lui Andrew - înţelegi, un cont la care să aibă el însuşi acces, să fie numai banii lui, pe care să-i poată folosi aşa cum doreşte…

– Legal? repetă Feingold cu un glas zăpăcit. Dacă e legal ca un robot să câştige bani şi să-i depună în bancă…? N-aş putea spune. Nu există nici un precedent… cel puţin, eu n-am auzit de nici unul. Mă îndoiesc că ar exista vreo lege care să-l împiedice, totuşi… roboţii nu-s oameni. Atunci, cum de pot avea cont în bancă?

– Nici corporaţiile nu sunt oameni, decât în modul cel mai abstract - sunt "persoane juridice", cum le-ai denumi tu. Totuşi corporaţiile au conturi bancare.

– În privinţa asta sunt de acord. Dar corporaţiile sunt recunoscute în mod legal, de câteva secole, drept "persoane" care au dreptul să deţină proprietăţi. Roboţii, însă, n-au nici un fel de drepturi legale - cred că ştii şi tu lucrul acesta, Gerald. Lasă-mă să-ţi amintesc, ca simplă chestiune de procedură, că în orice corporaţie există indivizi cu drept de semnătură, care iscălesc actele prin care se deschide contul bancar. Cine va deschide contul lui Andrew? Tu? În cazul ăsta, ar mai fi contul lui?

– Am deschis conturi în numele fetelor mele, replică Domnul, şi conturile respective le aparţin lor. În plus, Andrew poate semna la fel de bine ca oricare dintre noi.

– Da… Da, desigur, bănuiesc că poate. Feingold se lăsă pe spate, până ce fotoliul scârţâi. Lasă-mă să mă gândesc, Gerald. Cererea ta e extrem de neobişnuită. Există cu adevărat o legislaţie specifică, care le interzice roboţilor să deţină bunuri, sau pur şi simplu se consideră că ei nu pot, fiind o idee atât de năstruşnică încât nimeni n-a băgat-o în seamă? Va trebui să mă documentez înainte de a-ţi putea oferi o opinie. Este destul de probabil să nu existe astfel de legi, tocmai pentru că un robot posesor de bunuri reprezintă un concept prea straniu ca să fie luat în consideraţie. La urma urmei, nimeni nu s-a deranjat să impună legi care să interzică pomilor sau maşinilor de tuns iarbă să aibă cont în bancă.

– Pisicile şi câinii pot avea conturi bancare, interveni Domnul. Conturi administrate prin procură pentru îngrijirea lor, lăsate de către proprietarii decedaţi. Tribunalele n-au ridicat obiecţii în privinţa asta.

– Da, şi ăsta e un argument bun. Deşi pisicile şi câinii sunt fiinţe vii. Roboţii sunt neînsufleţiţi.

– Nu văd care ar fi diferenţa.

– Gerald, nu trebuie să uiţi că în societatea noastră există o anumită prejudecată vizavi de roboţi, o anumită frică, aş putea zice, care nu se extinde asupra câinilor şi pisicilor. S-ar putea foarte bine să se fi promulgat legi care să interzică roboţilor să deţină bunuri. Asta, însă, e uşor de verificat… Să presupunem că ar fi legal. Cum ai proceda? L-ai duce pe Andrew la bancă şi l-ai lăsa să discute cu directorul?

– Nu, aş cere ca actele să fie trimise aici, ca să le semneze el. Andrew nu trebuie să fie prezent ca persoană fizică. Însă ceea ce vreau să aflu de la tine, John, este ce pot face ca să-l protejez pe Andrew - şi, probabil, pe mine - de o reacţie negativă din partea societăţii? Chiar dacă ar putea fi legal ca el să deţină un cont bancar, vor exista destui indivizi cărora nu le va plăcea ideea asta.

– Dar cum vor afla? întrebă Feingold.

– Cine îi va împiedica să afle? Să zicem că o persoană cumpără un obiect şi-l achită printr-un cec plătibil lui Andrew Martin…

– Îmhî… Da… Pentru o clipă, privirea lui Feingold se pierdu în gol, apoi avocatul rosti: Păi, am putea, de pildă, să înfiinţăm un trust care să se ocupe, în numele lui, de toate problemele financiare un trust cu nume impersonal, ceva de genul "West Coast Wood Artistry, Ltd." - iar Andrew să fie preşedintele şi unicul deţinător de acţiuni, cu toate că şi noi am putea fi membri ai consiliului de administraţie. Asta ar plasa un tampon de izolare juridică între el şi lumea ostilă. Ar trebui să fie îndeajuns… Ori de câte ori doreşte să cumpere ceva, Andrew îşi poate ridica salariul din fondul trustului. Sau să-şi declare un dividend pentru sine. Faptul că el este robot nu-i necesar să fie consemnat în actele publice. Documentele respective conţin doar numele deţinătorilor de acţiuni - nu şi certificatele lor de naştere. Desigur, va trebui să plătească impozite, însă cei de la secţia financiară nu vor veni să vadă dacă Andrew Martin este sau nu om. Pe ei nu-i interesează decât să-şi plătească impozitul la timp.

– Perfect, perfect! Altceva?

– Deocamdată nu mai am alte idei. O să te anunţ, dacă ar mai fi ceva, după ce voi căuta eventualele precedente. Probabil că nimeni nu te va opri, atâta timp cât îţi vezi de treburi şi respecţi legea corporaţiilor. Iar dacă totuşi cineva află ce se