întâmplă şi nu-i place, atunci n-are decât să iniţieze o acţiune juridică împotriva ta, ca să te oprească - numai să poată dovedi că are temeiuri legale să intervină.

– Şi dacă într-adevăr cineva o face? Ai să preiei cazul, dacă vom fi acţionaţi în judecată?

– Sigur că da. Pentru un onorariu corespunzător.

– Cam cât consideri tu "corespunzător"?

– Cam atât, zâmbi Feingold şi indică plăcuţa de lemn.

– Mi se pare cinstit, încuviinţă Domnul.

– Sper că înţelegi că nu sunt un colecţionar. Totuşi prezintă o anumită atracţie artistică.

– Aşa este.

Chicotind, avocatul se întoarse către robot.

– Andrew, vei fi… mă rog, nu un om bogat, ci un robot bogat. Te încântă lucrul acesta?

– Da, domnule.

– Şi ce intenţionezi să faci cu toţi banii pe care-i vei câştiga?

– Să cumpăr lucruri pe care, altfel, ar trebui să le cumpere Domnul. I-aş mai reduce din cheltuieli.

 

ŞASE

 

Ocaziile de a scoate bani din contul lui Andrew se dovediră mai numeroase decât s-ar fi aşteptat cineva. Din timp în timp, Andrew, ca orice maşină, oricât de bine făcută, trebuia reparat - iar reparaţiile roboţilor erau în mod inevitabil costisitoare. Acestora li se adăugau actualizările periodice. Robotica fusese dintotdeauna o industrie dinamică, progresând rapid în fiecare deceniu, începând din zilele primelor produse, masive şi zăngănitoare, care nu aveau nici măcar posibilitatea de a vorbi.

Îmbunătăţirile designului, ale funcţionării şi aptitudinilor erau nesfârşite. Cu trecerea anilor, roboţii deveniră mai aspectuoşi, mai iscusiţi, mai abili în mişcări şi mai durabili ca structură.

Domnul a avut grijă ca Andrew să beneficieze de avantajele tuturor noilor invenţii R.O.M.A. Când au fost lansate circuitele de homeostază îmbunătăţite, Domnul luă măsuri să-i fie instalate lui Andrew aproape imediat. Când s-a perfecţionat noua, şi mult mai eficienta, articulaţie a piciorului, folosind cea mai recentă tehnologie a elastomerilor, Andrew a căpătat-o. În mod similar, după mai mulţi ani, când au apărut panourile faciale - construite din fibră de carbon în matriţă epoxidică, mai umanoide decât cele vechi - Andrew a fost modificat, conferindu-i-se înfăţişarea serioasă, sensibilă, perceptivă şi artistică pe care Domnul - la îndemnurile Micuţei Domnişoare - ajunsese s-o considere corespunzătoare naturii sale. Micuţa Domnişoară dorea ca Andrew să fie un model absolut de perfecţiune metalică, iar tatăl ei ajunsese la aceeaşi părere.

Evident, totul fusese făcut pe cheltuiala lui Andrew.

El insistase în mod deosebit în această privinţă. Nici nu voia să audă ca Domnul să plătească ceva din îmbunătăţirile sale. Din micuţul lui atelier aflat la mansardă se revărsa un şuvoi permanent de lucrări magnifice - capodopere unicat: podoabe sculptate din esenţe rare de lemn, mobilier somptuos de birou, dormitoare elegante, lustre fermecătoare şi biblioteci desăvârşite.

Nu se simţise nevoia unui salon de expunere sau al unui catalog, întrucât zvonurile se dovediseră mult mai eficiente şi lucrările lui Andrew se achiziţionau cu luni, şi mai apoi cu ani, în avans.

Cecurile se plăteau către "Pacific Coast Artifactories, Incorporated", iar Andrew Martin era singurul reprezentant al companiei care avea dreptul să retragă bani din cont. Ori de câte ori fusese nevoie să revină în laboratoarele R.O.M.A. pentru revizii şi îmbunătăţiri, costurile se achitaseră prin cecuri P.C.A., semnate de Andrew însuşi.

Singura lui porţiune rămasă neatinsă de orice actualizări fusese reţeaua pozitronică. Domnul fusese insistent - extrem de insistent - în această privinţă:

– Noile modele nu sunt atât de reuşite ca tine, Andrew, îi spusese el. De fapt, nu sunt decât nişte creaturi jalnice şi limitate. Compania a reuşit să înveţe cum să sporească precizia căilor pozitronice, să le îngusteze şi să le apropie de proiectul original, însă asta reprezintă o îmbunătăţire cu două tăişuri. Noii roboţi n-o iau razna, dar n-au nici agilitate mentală. Comportamentul lor nu are nici urmă de imprevizibil. Fac doar ceea ce au fost proiectaţi să facă şi absolut nimic în plus. Eu te prefer pe tine, Andrew.

– Mulţumesc, Domnule.

– Bineînţeles, compania îţi va spune că generaţia actuală de roboţi are o eficienţă de 99,9%, sau poate că anul ăsta vor pretinde chiar o eficienţă de 100%. Bravo lor! Însă un robot ca tine, Andrew… păi tu eşti eficient 102%, poate chiar 110%. Ori R.O.M.A. nu doreşte aşa ceva. Ei caută perfecţiunea şi consideră ca au obţinut-o - mă rog, ideea lor asupra perfecţiunii. Caută servitorul perfect. Omul mecanic care să funcţioneze impecabil. Perfecţiunea, însă, poate reprezenta o limitare teribilă, Andrew. Nu eşti de acord? Poate duce la un automat lipsit de suflet, lipsit de capacitatea de a transcende noţiunile predeterminate ale constructorilor lui în privinţa limitelor sale. Ori tu nu eşti aşa, Andrew. Tu nu eşti lipsit de suflet - asta-i evident, acum, pentru noi toţi. Cât despre limite…

– În mod clar, am şi eu limite, Domnule.

– Sigur că ai. Nu mă refer, însă, la asta şi ştii foarte bine! Tu eşti un artist, Andrew, un artist al lemnului, iar dacă eşti artist înseamnă că ai un suflet în reţeaua aceea pozitronică. Nu mă întreba cum a ajuns acolo - nu ştiu nici eu şi nici cei care te-au construit. Dar există! îţi permite să faci lucrurile minunate pe care le faci. Aceasta fiindcă reţeaua ta pozitronică este de tip vechi, generalizată. Tipul demodat. Şi numai din cauza ta, Andrew, genul acesta de reţea nu se mai foloseşte. Ştiai asta?

– Da, Domnule. Cred că da, Domnule.

– Pentru că l-am chemat aici pe Merwin Mansky şi l-am lăsat să te privească atent. Sunt sigur că Mansky şi Smythe au ordonat retragerea din producţie a tuturor roboţilor cu reţele pozitronice generalizate, imediat ce s-au întors la fabrică. Probabil că s-au simţit extrem de ameninţaţi, după ce au văzut ce faci. I-a îngrozit imprevizibilul.

– I-a "îngrozit", Domnule? Cum pot eu îngrozi pe cineva?

– L-ai înspăimântat pe Mansky, în privinţa asta sunt sigur. L-ai speriat teribil. Când i-a întins sculptura aceea lui Smythe, i-am zărit mâna tremurând. El nu anticipase asemenea capacităţi artistice la un robot NDR. Fac prinsoare că nici măcar nu credea că ar fi posibile. Apoi, deodată, ai apărut tu, cu capodoperele tale… Ştii de câte ori m-a sunat în următorii cinci ani, încercând să mă convingă să te expediez la fabrică, pentru cercetări? De nouă ori! De nouă! L-am refuzat de fiecare dată. Iar când a trebuit să mergi acolo pentru revizii, am trecut de