fiecare dată peste capul lui şi am vorbit cu Smythe sau cu Jimmy Robertson sau cu alt director şi am obţinut garanţii ferme că lui Mansky nu i se va permite să intervină asupra reţelei tale pozitronice. Deşi mereu mi-a fost teamă că va încerca o acţiune ilegală. Ei bine, acum el a ieşit la pensie, roboţi cu reţele pozitronice generalizate nu se mai construiesc şi probabil că o să fim, în sfârşit, liniştiţi.

Pe vremea aceea, Domnul renunţase la funcţia sa din Legislatura Regională. De-a lungul anilor se vorbise despre candidatura lui la postul de Coordonator Regional, totuşi niciodată nu fusese momentul potrivit. Domnul considerase necesar să mai rămână un mandat în Legislatură, ca să se asigure de promulgarea anumitor legi; între timp fusese ales un nou Coordonator, care iniţial păruse doar un personaj interimar, ocupând postul până ce Domnul ar fi fost pregătit să-l preia.

Treptat, presupusul interimar se dovedise un Coordonator energic şi priceput, care rămăsese încă un mandat şi încă unul, până ce Domnul începuse să se simtă obosit de o viaţă dedicată slujirii cetăţenilor şi nu mai avusese chef să candideze. (Sau poate că, pur şi simplu, recunoscuse că alegătorii aveau să prefere un om mai tânăr.)

Trecerea anilor îl schimbase în multe feluri pe Domnul, nu doar în privinţa pierderii părului şi a puterii de convingere care-l propulsase către succes pe vremea când de-abia intrase în Legislatură.

Părul i se rărise şi încărunţise, chipul i se zbârcise, iar ochii săi aprigi şi pătrunzători nu mai vedeau chiar atât de limpede.

Până şi faimoasa lui mustaţă devenise mai puţin zbârlită şi extravagantă. În schimb, Andrew arăta chiar mai bine decât în ziua când se alăturase familiei lor - în felul său, robotic, era de-a dreptul arătos.

Anii aduseseră şi alte transformări în familia Martin.

După treizeci de ani de căsnicie, Doamna hotărâse că în viaţă trebuia să existe şi o partitură mai satisfăcătoare decât cea de soţie a unui distins membru al Legislaturii Regionale. Jucase în mod cinstit, perfect şi fără plângeri, acest rol, dar o făcuse prea mult timp.

De aceea, cu regret, îi comunicase Domnului decizia ei şi se despărţiseră în termeni amicali; ea plecase în Europa, alăturându-se unei colonii artistice, situată undeva în sudul Franţei sau în Italia. Andrew nu fusese niciodată sigur unde anume (sau ce diferenţă exista, dacă exista, între Franţa şi Italia, care nu erau pentru el decât simple denumiri), iar timbrele poştale de pe rarele scrisori adresate Domnului erau de mai multe feluri. Întrucât atât Franţa, cât şi Italia erau provincii ale Regiunii Europene şi erau aşa de multă vreme, Andrew avea dificultăţi în a pricepe de ce trebuia să-şi tipărească fiecare propriile timbre. Se părea, însă, că insistau să păstreze anumite tradiţii străvechi, cu toate că lumea depăşise de mult epoca naţiunilor independente şi rivale.

Şi cele două fete crescuseră. Domnişoara, devenită o frumuseţe tulburătoare, se măritase şi plecase în sudul Californiei, apoi se măritase iarăşi, mutându-se în America de Sud, pentru ca după aceea să se audă de un nou măritiş şi o altă casă, în Australia. Acum însă locuia în New York, devenise poetă şi nu mai spunea nimic de alţi viitori soţi. Andrew bănuia că viaţa ei nu se dovedise atât de fericită sau mulţumitoare pe cât ar fi trebuit să fie şi îi părea rău. Totuşi, nu uita să-şi reamintească faptul că el nu pricepea foarte limpede ce anume înţelegeau oamenii prin "fericire". Poate că Domnişoara dusese exact genul de viaţă pe care-l dorise. Cel puţin, el aşa spera.

Micuţa Domnişoară era acum o femeie zveltă, cu trăsături fine, pomeţi înalţi şi aspect delicat, dublat de o energie extraordinară. Andrew nu auzise niciodată pe cineva vorbind de frumuseţea ei neobişnuită - întotdeauna, Domnişoara fusese sora cea frumoasă, Micuţa Domnişoară fiind lăudată mai mult pentru caracterul ei puternic, decât pentru aspectul fizic. După gustul lui Andrew, bălaia mezină i se păruse mereu cu mult mai frumoasă decât sora ei cu rotunjimi exagerate; gustul său, însă, era cel al unui robot şi nu se aventurase niciodată să discute cu altcineva problemele aspectului uman. În nici un caz, asta nu era de competenţa unui robot. De fapt, în asemenea privinţe nu avea nici măcar dreptul la opinie, după prea cum bine ştia.

Micuţa Domnişoară se măritase la un an-doi după terminarea colegiului şi locuia în apropiere, ceva mai sus pe coastă.

Soţul ei, Lloyd Charney, era un arhitect de pe ţărmul Atlanticului, dar fusese încântat să se stabilească în sălbăticia nordului Californiei, atât de iubită de soţia lui.

De la început, Micuţa Domnişoară îl anunţase că ea voia să rămână în preajma robotului tatălui ei Andrew, care-i fusese paznic şi mentor din primii ani de copilărie. Poate că Lloyd Charney fusese puţin surprins, dar nu obiectase, şi Micuţa Domnişoară rămăsese o frecventă vizitatoare a impunătoarei reşedinţe Martin, locuită acum numai de Domnul, îmbătrânit, şi de credinciosul Andrew.

După patru ani de căsătorie, Micuţa Domnişoară a născut un băiat care a fost botezat George. Avea părul roşu-nisipiu şi ochi imenşi, solemni. Andrew îl numi Micuţul Domn. Când Micuţa Domnişoară îl aducea pe copilaş în vizită la bunicul său, îi permitea uneori lui Andrew să-l ţină în braţe, să-i dea biberonul ori să-l bată uşor pe spate după ce mâncase.

Aceasta reprezenta o altă sursă de plăcere pentru Andrew: vizitele Micuţei Domnişoare şi ale fiului ei şi ocaziile când i se permitea să aibă grijă de băieţel. La urma urmei, Andrew era un robot casnic din seria NDR, indiferent cât de talentat ar fi fost la sculptatul lemnului sau cât de profitabilă devenise compania sa. Îngrijirea copiilor constituia una dintre principalele activităţi pentru care fusese proiectat.

Odată cu naşterea unui nepot care locuia în apropiere, Andrew simţise că, acum, Domnul avea cu cine să-i înlocuiască pe cei plecaţi din casă. El intenţionase de multă vreme să-l abordeze pe Domn cu o solicitare neobişnuită, însă deocamdată ezita. În cele din urmă, Micuţa Domnişoară - care îi ştiuse mai de mult intenţiile - îl îmboldise s-o facă.

Când Andrew apăruse sub arcada intrării în salon, Domnul stătea lângă şemineu, în jilţul său masiv, cu spătar înalt, ţinând