– Pot intra, Domnule?

– Ştii bine că nu-i nevoie să întrebi aşa ceva. Casa aceasta este în aceeaşi măsură şi a ta, Andrew.

– Da, Domnule. Mulţumesc, Domnule.

Robotul avansă câţiva paşi. Tălpile sale metalice produceau un clinchet uşor pe parchetul ce strălucea întunecat. Se opri apoi şi aşteptă, tăcut. Ştia că avea să fie foarte dificil. Domnul fusese dintotdeauna un ins iute la mânie, iar odată cu vârsta devenise de-a dreptul irascibil.

Mai trebuiau apoi luate în consideraţie şi anumite aspecte ale Legii Unu. Planurile lui Andrew îl puteau enerva într-atât de mult pe Domn, încât să-i facă rău.

– Ei, bine? întrebă Domnul după o vreme. Nu mai sta acolo, Andrew. Ai o expresie care-mi spune că vrei să-mi vorbeşti despre ceva.

– Expresia chipului meu nu se modifică niciodată, Domnule.

– Atunci e ceva din poziţia ta… Ştii la ce mă refer. S-a întâmplat ceva. Despre ce-i vorba, Andrew?

– Doresc să vă spun că… că… Andrew şovăi, apoi începu discursul pregătit din timp:… Domnule, n-aţi încercat niciodată să interveniţi sub absolut nici o formă, în modul cum am cheltuit banii câştigaţi. Întotdeauna mi-aţi permis să-i folosesc aşa cum am vrut. A fost extrem de amabil din partea dumneavoastră.

– Erau banii tăi, Andrew.

– Numai pentru că aşa aţi dorit dumneavoastră, Domnule. Nu cred că ar fi fost ilegal să-i păstraţi pe toţi. Cu toate acestea, aţi întemeiat corporaţia în numele meu şi mi-aţi permis să-mi acumulez câştigurile acolo.

– Ar fi fost incorect din partea mea să procedez altfel. Indiferent care ar fi fost prerogativele mele legale în privinţa câştigurilor tale.

– Actualmente am acumulat o avere considerabilă, Domnule.

– Aşa am şi sperat. Ai muncit din greu.

– După achitarea tuturor impozitelor, Domnule, şi în ciuda cheltuielilor pentru scule, materiale şi propria-mi întreţinere şi îmbunătăţire, am aproape nouă sute de mii de dolari.

– Nu sunt câtuşi de puţin surprins, Andrew.

– Aş dori să vi-i dau dumneavoastră, Domnule.

Domnul se încruntă - cea mai impresionantă încruntare din repertoriul său, în care sprâncenele îi coborau incredibil, buzele i se înălţau aproape atingându-i nasul, iar mustaţa se mişca îngrozitor - şi-l fulgeră pe Andrew cu ochii săi, care, deşi împăienjeniţi de vârstă, erau capabili încă să degajeze un grad considerabil de ferocitate.

– Ce?! Ce absurditate mai e şi asta, Andrew?

– Nu este nici o absurditate, Domnule.

– Dacă aş fi dorit vreodată banii tăi, nu m-aş fi chinuit să-ţi înfiinţez compania, nu? Şi, în nici un caz, nu-mi doresc acum. Am prea mulţi bani ca să ştiu ce să mai fac cu ei.

– Cu toate acestea, Domnule, aş dori să vă dau economiile mele…

– N-o să iau nici un cent, Andrew, Nici măcar un singur cent!

– … nu sub formă de donaţie, ci drept preţ a ceva ce pot obţine numai de la dumneavoastră. Domnul îl privi complet derutat.

– Ce Dumnezeu ai putea tu cumpăra de la mine?

– Libertatea mea, Domnule.

– Ce…?!

– Libertatea mea. Doresc să-mi răscumpăr libertatea, Domnule. Până acum am fost, pur şi simplu, una dintre posesiunile dumneavoastră, dar doresc să devin o entitate independentă. Îmi voi păstra întotdeauna loialitatea şi simţul datoriei faţă de dumneavoastră, dar…

– Pentru numele lui Dumnezeu! răcni Domnul, cu un glas teribil. Se sculă băţos şi azvârli cartea pe parchet. Buzele îi tremurau, iar chipul i se acoperise de pete purpurii. Andrew nu-l văzuse niciodată atât de surescitat.

– Libertate? Libertate, Andrew?! Despre ce Dumnezeu vorbeşti tu acolo?

Părăsi salonul, clocotind de mânie.

ŞAPTE

Andrew o chemă pe Micuţa Domnişoară. Nu pentru problema sa, ci fiindcă mânia Domnului fusese atât de intensă, încât se temuse pentru sănătatea acestuia, iar fiica lui era singura persoană din lume care-l putea linişti într-un asemenea moment.

Când ea sosi, Domnul se afla în dormitorul său de la etaj. Nu ieşise de mai bine de două ore. Andrew o conduse pe Micuţa Domnişoară până sus, apoi se opri, şovăind, la intrarea în cameră. Prin uşa întredeschisă îl putea zări pe Domn plimbându-se înainte şi înapoi cu atâta furie şi hotărâre, încât părea că lasă o brazdă pe vechiul covor oriental. Nu băgase în seamă cele două siluete de pe hol.

Micuţa Domnişoară întoarse capul spre Andrew.

– De ce ai rămas locului? întrebă ea.

– Nu cred că ar fi util pentru mine să apar tocmai acum în preajma Domnului.

– Termină cu prostiile!

– Din cauza mea e aşa supărat.

– Da, îmi dau seama. Însă acum a trecut ce era mai rău. Vino cu mine şi vom lămuri imediat lucrurile.

Andrew putea auzi zgomotul ritmic şi parcă iritat al paşilor Domnului.

– Cu tot respectul, Micuţă Domnişoară, dar nu mi se pare deloc că ar fi trecut ce era mai rău. Cred că Domnul continuă să fie tulburat. Iar dacă îl voi enerva mai mult… Nu, Micuţă Domnişoară. Nu pot intra în odaia lui. O voi face doar după ce mă asiguri că s-a calmat într-atât, încât să mă primească fără să-mi facă nimic.

Micuţa Domnişoară îl privi o clipă, apoi încuviinţă din cap şi spuse:

– Bine, Andrew. Am înţeles.

Intră în odaie. Andrew auzi încetinind ritmul iritat al paşilor Domnului. După aceea răsunară glasuri: mai întâi al Micuţei Domnişoare, vorbind cu blândeţe şi calm, apoi al Domnului, erupând în torente vulcanice de furie, din nou femeia, cu aceeaşi voce potolită, şi iarăşi Domnul, însă mai puţin mânios. Şi iar Micuţa Domnişoară, tot calmă, dar mai puţin blândă - ba chiar fermă.

În tot acest timp, Andrew habar n-avea ce se discuta. N-ar fi fost deloc greu să-şi regleze receptorii audio astfel încât să distingă fiecare cuvânt. I se părea însă nepotrivit şi de aceea efectua un reglaj în sens invers, urmărind conversaţia la un nivel care să-i permită să ştie dacă era nevoie de ajutorul său, dar fără să priceapă cuvintele rostite.

După o vreme, Micuţa Domnişoară apăru în prag şi i se adresă:

– Andrew, acum poţi intra.

– După cum am mai spus, mă îngrijorează foarte mult starea de agitaţie emoţională a Domnului. Dacă prin apariţia mea, o declanşez…

– Starea lui emoţională e foarte bună, Andrew. Câteva răbufniri n-o să-l omoare. Ba chiar o să-i facă bine. Acum, haide. Intră!

Era o poruncă directă, cuplată cu o atenuare a potenţialelor Legii Unu. Andrew nu putea decât să se supună.

Îl găsi pe Domn aşezat în jilţul său enorm de lângă fereastră - un jeţ din mahon şi