piele, făcut de Andrew cu vreo cincisprezece ani în urmă - îmbrăcat în halat de casă. Într-adevăr, îşi recăpătase calmul, totuşi ochii aveau sclipiri de oţel şi - în poziţia aceea - părea un bătrân împărat ursuz, mâniat pe supuşii neascultători. Ignoră complet prezenţa lui Andrew.

– În regulă, tată, începu Micuţa Domnişoară. Crezi că putem discuta problema în mod calm şi raţional?

Bătrânul ridică din umeri.

– Eu încerc să discut totul în mod calm şi raţional. Aşa am făcut dintotdeauna.

– E adevărat.

– Dar această… această absurditate… acest nonsens monstruos pe care mi l-a trântit Andrew…!

– Tată!

– Scuză-mă. Nu-mi pot păstra calmul când mă confrunt cu nebunia absolută.

– Ştii că, prin construcţie, Andrew este incapabil de nebunie. Pur şi simplu, nebunia nu-i inclusă printre capacităţile lui.

– Dar când vorbeşte despre obţinerea libertăţii - a libertăţii lui, pentru Dumnezeu! - ce altceva poate fi decât demenţă?!

Domnul se împurpurase la chip şi începuse să se bâlbâie.

Andrew nu-l văzuse niciodată într-o asemenea stare - absolut niciodată. Din nou începu să se întrebe îngrijorat dacă nu cumva prezenţa lui constituia o ameninţare la adresa sănătăţii bătrânului. Domnul părea în pragul unei crize de apoplexie. Iar dacă i s-ar fi întâmplat ceva… ca rezultat direct al iniţiativei lui Andrew…

– Termină, tată! rosti Micuţa Domnişoară. Termină imediat! N-ai nici un motiv să faci asemenea scene!

Andrew rămase uluit s-o audă vorbindu-i atât de aspru şi poruncitor tatălui ei. Părea o mamă certându-şi copilul capricios. Brusc, se gândi că, la oameni, timpul inversa în cele din urmă rolurile atribuite în mod normal diverselor generaţii; Domnul, cândva dinamic, autoritar şi atotştiutor, era acum slab şi vulnerabil ca un copil, iar Micuţa Domnişoară avea responsabilitatea de a-l dirija şi îndruma, în vreme ce el se străduia să priceapă natura uimitoare a lumii.

De asemenea, lui Andrew i se păru oarecum straniu că doi oameni se manifestau atât de tensionat în prezenţa sa. Deşi, desigur, nimeni din familia Martin nu ezitase să discute în faţa lui Andrew - timp de aproape treizeci de ani - chiar şi probleme din cele mai intime. De ce să fi fost inhibaţi de prezenţa sa? Nu era decât un robot.

– Libertate…, şuieră răguşit Domnul. Pentru un robot!

– Da, tată, recunosc că e un concept neobişnuit. Totuşi, de ce îl consideri un afront personal?

– Eu? îl consider un afront adus logicii! Un afront adus bunului simţ! Mandy, ce-ai zice tu dacă veranda casei ar veni la tine şi ţi-ar spune: "Vreau să fiu liberă. Vreau să mă mut la Chicago şi să fiu verandă acolo. Consider că a fi o verandă în Chicago reprezintă o împlinire personală."

Andrew zări un muşchi tresărind pe obrazul Micuţei Domnişoare.

Instantaneu înţelese că reacţia vehementă a Domnului la cererea sa trebuia să aibă o legătură cu decizia Doamnei, luată cu ani în urmă, de a pune capăt căsătoriei şi de a pleca, căutându-şi libertatea ca o femeie fără obligaţii.

Oamenii erau atât de complicaţi!

– O verandă nu poate vorbi, replică Micuţa Domnişoară. Şi nici nu poate hotărî să plece altundeva. Verandele nu sunt inteligente, pe când Andrew este.

– Inteligenţă artificială!

– Tată, vorbeşti ca ultimul bigot fundamentalist din Societatea Pentru Umanitate! Andrew a trăit cu tine zeci de ani. Îl cunoşti la fel de bine ca pe un membru al familiei noastre… De fapt, este un membru al familiei. Iar acum, dintr-o dată, te referi la el ca şi cum n-ar fi nimic altceva decât un aspirator ingenios! Andrew e o persoană şi ştii lucrul acesta foarte bine.

– O persoană artificială, adăugă Domnul, lipsit totuşi de convingere şi forţă.

– Da, artificială, însă nu ăsta e subiectul discuţiei. Suntem în secolul douăzeci şi doi, tată… şi încă destul de bine intraţi în el. În mod sigur, de acum suntem capabili să recunoaştem că roboţii sunt organisme complexe şi sensibile, care posedă personalităţi distincte, sentimente… şi chiar suflete.

– Nu mi-ar place să susţin aşa ceva în faţa unui tribunal, observă Domnul.

Vorbise mai încet, cu o notă de amuzament în locul animozităţii de până atunci. Se părea că-şi recăpăta stăpânirea de sine. Andrew simţi o senzaţie de uşurare.

– Nu-ţi cere nimeni s-o susţii în faţa unui tribunal, zise Micuţa Domnişoară. Doar să accepţi în adâncul inimii. Andrew doreşte să-i dai un act care să ateste că el este o entitate liberă. E de acord să plătească generos pentru acest document, deşi n-ar trebui să fie necesară nici o plată. Hârtia respectivă ar reprezenta o simplă declarare a autonomiei lui. Pot să întreb ce ţi se pare atât de teribil în privinţa asta?

– Nu vreau ca Andrew să mă părăsească, răspunse posac bătrânul.

– Aha! Asta era! Ăsta-i motivul, aşa-i tată?

Ochii Domnului îşi pierduseră scânteierea; părea pierdut în autocompătimire.

– Sunt bătrân. Soţia mea a plecat de mult, fata mea cea mare e o străină pentru mine, fata cea mică s-a mutat şi are casa ei… Am rămas singur aici… cu excepţia lui Andrew. Acum vrea să plece şi el. Ei bine, nu poate! Andrew este al meu. Îmi aparţine şi am dreptul să-i spun să rămână aici, indiferent dacă-i place ori nu. Toţi anii ăştia a dus o viaţă a naibii de uşoară şi dacă se gândeşte că mă poate abandona pur şi simplu acum, când sunt bătrân şi bolnav, ei bine…

– Tată…

– Ei bine, nu! strigă Domnul. Nu! Nu! Să-i iasă din cap!

– Iar te ambalezi, tată.

– Şi ce dacă?

– Uşurel, potoleşte-te. A zis Andrew că vrea să te părăsească? Domnul păru derutat.

– Păi… ce altceva poate însemna că-şi doreşte libertatea?

– El nu vrea decât o hârtie. Un document oficial. O declaraţie… nişte cuvinte. Nu intenţionează să plece nicăieri. Ce-ţi închipui, că o să fugă în Europa să-şi facă un atelier acolo? Nu. Nu! O să rămână aici. Va fi la fel de credincios ca şi până acum. Dacă-i vei da un ordin, îl va executa fără să pună întrebări, aşa cum a făcut întotdeauna. Indiferent ce i-ai spune. Asta nu se va schimba. De fapt, nimic nu se va schimba. Andrew n-ar fi în stare nici să pună piciorul în afara acestei case, dacă i-ai interzice. Nu se poate împotrivi. Aşa este construit. Nu-şi doreşte decât o titulatură, tată. Vrea să fie numit "liber". E ceva atât de oribil? Ţi se pare atât de ameninţător? Nu şi-a câştigat dreptul ăsta.

– Deci