Se întoarse după câţiva metri, flutură braţul spre Andrew… şi-i trimise o sărutare cu vârful degetelor.

Seara, când Domnul revenise de la Capitoliul Regional, iar Micuţa Domnişoară aduse pandantivul în casă se stârni o agitaţie generală. Doamna nu contenea cu laudele la adresa obiectului, iar Domnişoara era atât de bine dispusă încât acceptă că era aproape la fel de drăguţ ca şi cadoul pe care-l primise ea.

Domnul rămăsese uluit. Nu-i venea să creadă că Andrew sculptase micuţa bijuterie.

– De unde-l ai, Mandy?

El era singurul care-i spunea aşa Micuţei Domnişoare.

– Ţi-am spus, tăticule. Andrew mi l-a făcut. Eu am găsit lemnul pe plajă şi el l-a cioplit.

– Andrew nu este un robot artizan.

– Ce anume?

– Un sculptor în lemn, completă Domnul.

– Păi, poate că este, zise Micuţa Domnişoară. Poate că ştie multe alte lucruri despre care noi n-avem habar.

Domnul se uită la Andrew. Era încruntat, se trăgea gânditor de mustaţă - purta o mustaţă impresionantă, aidoma unui pămătuf mare şi zburlit - şi avea o expresie despre care până şi Andrew, a cărui experienţă cu expresiile chipurilor omeneşti era încă destul de limitată, ştia că este încruntare.

– Chiar tu l-ai făcut, Andrew?

– Da, Domnule.

– Roboţii nu pot să mintă, ştii asta.

– Afirmaţia nu-i tocmai corectă, Domnule. Aş putea minţi, dacă mi s-ar porunci s-o fac sau dacă ar fi necesar să spun un neadevăr pentru a împiedica să se întâmple ceva rău unui om sau chiar dacă propria mea existenţă ar fi… Se opri, apoi continuă: Este adevărat, eu am executat obiectul pentru Micuţa Domnişoară.

– Şi modelul? Tu l-ai conceput?

– Da, Domnule.

– De unde l-ai copiat?

– Să-l copiez, Domnule?

– Doar nu l-ai născocit tu?! L-ai luat dintr-o carte, nu? Sau ai folosit un calculator să ţi-l creeze sau…

– Vă asigur, Domnule, că nu am făcut nimic altceva decât să studiez materialul până am ajuns să înţeleg cum anume l-aş putea sculpta într-o formă care să-i facă plăcere Micuţei Domnişoare. După aceea l-am executat.

– Pot să te întreb cu ce unelte?

– Un cuţitaş de bucătărie, Domnule, pe care Micuţa Domnişoară a avut amabilitatea să mi-l procure.

– Un cuţit de bucătărie…, repetă Domnul cu un ton ciudat de sec.

Clătinând încet din cap, răsuci pandantivul în mâini, găsindu-i parcă frumuseţea de neînţeles.

– Un cuţit de bucătărie… Ea ţi-a dat o bucată de lemn găsită pe plajă şi un cuţit obişnuit de bucătărie şi tu ai putut face aşa ceva fără nici o altă sculă.

– Da, Domnule.

A doua zi, Domnul îi aduse lui Andrew o altă bucată de lemn de pe plajă, una mai mare, strâmbă, tocită şi pătată de imersiunea prelungită în ocean. Îi dădu şi un vibrocuţit electric şi-i arătă cum se foloseşte.

– Fă ceva din lemnul ăsta, Andrew, îi spuse. Orice doreşti tu. Vreau doar să te privesc în timp ce lucrezi.

– Desigur, Domnule.

Andrew examină lemnul o vreme, apoi porni vibrocuţitul şi-i observă mişcările tăişului, folosind rezoluţia optică cea mai fină, până înţelese ce fel de rezultate putea obţine cu el, şi după aceea începu să lucreze. Domnul stătea chiar lângă el, dar Andrew uită cu totul de prezenţa lui când porni să sculpteze.

Se concentrase cu totul asupra muncii sale. În clipele acelea contau numai bucata de lemn, vibrocuţitul şi imaginea obiectului pe care intenţiona să-l obţină.

Când termină, întinse sculptura Domnului şi plecă să aducă făraşul, ca să strângă rumeguşul şi aşchiile de lemn.

Revenind în cameră, îl găsi pe bărbat stând nemişcat şi privind împietrit obiectul.

– Eu am cerut un robot casnic din seria NDR, rosti încetişor Domnul. Nu ţin minte să fi specificat ceva în legătură cu aptitudini artizanale.

– Aşa este, Domnule. Sunt un robot casnic NDR. Nu posed nici un program specializat în privinţa capacităţilor artizanale.

– Totuşi, tu ai făcut asta. Te-am văzut cu ochii mei.

– Da, Domnule.

– Crezi că ai putea face şi alte lucruri din lemn? Un scrin, să zicem? Mese? Lămpi? Sculpturi mai mari?

– Nu vă pot răspunde, Domnule. Nu am încercat niciodată aşa ceva.

– Ei, bine, vei încerca acum.

De atunci, Andrew a petrecut foarte puţin timp în bucătărie, servind la masă sau executând celelalte treburi casnice minore ce deveniseră parte a rutinei sale zilnice. I s-a poruncit să citească manuale despre sculptura lemnului şi design, punând accentul pe obiectele de mobilier, iar una dintre odăile goale de la mansardă i-a fost amenajată ca atelier.

Deşi continua să sculpteze mici flecuşteţe pentru Domnişoară, pentru Micuţa Domnişoară şi, ocazional, pentru Doamnă - brăţări, clipsuri, coliere şi altele - la sugestia Domnului, Andrew îşi dedică mare parte a timpului producerii de dulăpioare şi mese. Modelele sale erau neobişnuite şi frapante. Folosea esenţe lemnoase rare şi exotice, cu care-l aproviziona Domnul, şi le înfrumuseţa cu incrustaţii având modele complexe şi ingenioase.

Aproape zilnic Domnul suia în atelier ca să-i vadă ultimele creaţii.

– Faci lucruri uluitoare, Andrew, îi repeta el de fiecare dată. Absolut uluitoare! Tu-ţi dai seama că nu eşti un simplu artizan? Eşti un adevărat artist. Iar ceea ce faci sunt opere de artă.

– Îmi face plăcere să le lucrez, Domnule.

– "Plăcere"?

– N-ar trebui să folosesc acest cuvânt?

– Ba da, însă e oarecum neobişnuit să auzi un robot vorbind despre "plăcere". Nu ştiusem că roboţii au capacitatea de a încerca astfel de sentimente.

– Poate că utilizez conceptul în mod greşit.

– Poate, încuviinţă, Domnul, deşi nu sunt sigur. Zici că-ţi face plăcere să lucrezi aceste mobile De fapt, ce anume înţelegi prin afirmaţia asta?

– Când lucrez, îmi uşurează cumva fluxul prin circuitele creierului. Asta mi se pare că reprezintă echivalentul sentimentului omenesc denumit "plăcere". V-am auzit utilizând termenul şi cred că-i înţeleg semnificaţia. Felul în care îl folosiţi se potriveşte felului în care simt eu. De aceea mi se pare corespunzător să spun că-mi face plăcere să lucrez aceste obiecte, Domnule. - Aha… Da.

Bărbatul rămase tăcut o vreme.

– Eşti un robot foarte neobişnuit, ştii asta, Andrew?

– Sunt un model de serie, Domnule. Circuitele mele sunt module NDR, atât şi nimic mai mult.

– Aşa-i.

– Aceste sculpturi ale mele vă nemulţumesc, Domnule?

– Câtuşi de puţin, Andrew. Dimpotrivă.

– Cu toate acestea, detectez o anume tulburare în tonalităţile dumneavoastră vocale. Există în ele o… cum să-i spun? - o notă de surpriză? Nu, "surpriză" nu este corect. O notă de nesiguranţă? De îndoială…? Vreau să spun, Domnule, că păreţi a considera că lucrez peste nivelul programat al capacităţilor mele.

– Da, încuviinţă