Așa că va trebui să mă gândesc la altă soluție.

Vorbesc deseori despre VAM. Acum însă vreau să vorbesc despre VCM.

În timpul celor mai îngrozitoare douăzeci și trei de minute din viața mea, patru dintre colegii mei și cu mine ne străduiam să nu facem pe noi în timp ce Martinez pilota VCM-ul în jos, către suprafață. Eram cam ca într-un uscător de rufe.

Mai întâi am coborât de pe Hermes și ne-am micșorat viteza orbitală ca să putem începe să aterizăm corespunzător. Totul a mers bine până am intrat în atmosferă. Dacă ți se pare că turbulența e supărătoare într-un avion de linie care zboară cu 720 de km/h, închipuie-ți cum e la 28.000 de km/h.

Mai multe rânduri de parașute s-au deschis automat pentru a ne încetini coborârea, apoi Martinez a pilotat manual până ce am ajuns pe sol, folosind propulsoarele pentru a încetini coborârea și a controla mișcarea laterală. Se antrenase ani buni pentru asta și și-a făcut treaba nemaipomenit de bine. Ne-a depășit toate așteptările plauzibile privind aterizarea, așezându-ne la doar nouă metri de țintă. Tipului i-a ieșit chiar ca la carte.

Mersi, Martinez! E posibil să-mi fi salvat viața!

Nu grație aterizării perfecte, ci pentru că a lăsat în urmă atâta combustibil. Sute de litri de hidrazină nefolosită. Fiecare moleculă de hidrazină are patru atomi de hidrogen. Deci fiecare litru de hidrazină conține suficient hidrogen pentru doi litri de apă.

Am făcut o EVA scurtă azi ca să verific. În rezervoarele VCM-ului au rămas 292 de litri de combustibil. Suficient ca să fac aproape 600 de litri de apă! Mult mai mult decât îmi trebuie.

Șmecheria e una singură: eliberarea hidrogenului din hidrazină e… mă rog… e modul în care funcționează rachetele. E foarte, foarte fierbinte. Și periculos. Dacă o fac într-o atmosferă cu oxigen, hidrogenul fierbinte și proaspăt eliberat o să explodeze. O să fie o grămadă de H2O la final, dar eu o să fiu prea mort ca să mă bucur de asta.

La bază, hidrazina e destul de simplă. Nemții au folosit-o încă din al Doilea Război Mondial drept combustibil pentru avioanele de vânătoare cu motoare rachetă (și ocazional s-au aruncat în aer cu ea).

Tot ce trebuie să faci este s-o treci pe deasupra unui catalizator (pe care-l pot extrage din motorul VCM-ului) și se transformă în azot și hidrogen. Vă scutesc de chimie, dar rezultatul final e că cinci molecule de hidrazină devin cinci molecule de N2 inofensiv și zece molecule din drăguțul de H2. În timpul acestui proces se trece printr-o etapă intermediară în care devine amoniac. Chimia, pentru că e o fufă amețită, garantează c-o să fie ceva amoniac care n-o să reacționeze cu hidrazina, deci o să rămână doar amoniac. Îți place mirosul de amoniac? Ei bine, va deveni elementul predominant în existența mea din ce în ce mai infernală.

Chimia e de partea mea. Întrebarea e cum fac eu ca reacția asta să aibă loc lent și cum colectez hidrogenul? Răspunsul este: habar n-am.

Presupun că o să-mi vină mie o idee. Sau o să mor.

Oricum, iată ceva mult mai important: pur și simplu nu pot să accept înlocuirea lui Chrissy cu Cindy. E posibil ca Three’s Company să nu mai fie niciodată la fel după acest fiasco. Timpul o să le lămurească pe toate.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 32

Așadar am întâmpinat o grămadă de probleme cu planul meu privind apa.

Ideea mea e să fac 600 de litri de apă (în limita hidrogenului pe care-l pot obține din hidrazină). Asta înseamnă că voi avea nevoie de 300 de litri de O2 lichid.

Pot să fac oxigen destul de ușor. Durează douăzeci de ore ca instalația pentru combustibil a VAM-ului să umple rezervorul de 10 litri cu CO2. Oxigenatorul poate să-l transforme în O2, apoi regulatorul atmosferic va sesiza conținutul ridicat de O2 din habitat și-l va extrage din aer, stocându-l în rezervoarele principale de oxigen. Acestea se vor umple, așadar va trebui să transfer oxigenul în rezervoarele roverelor și chiar și-n cele ale costumelor spațiale, dacă va fi cazul.

Dar nu pot să-l generez suficient de repede. La jumătate de litru de CO2 pe oră, o să dureze 25 de zile ca să produc oxigenul de care am nevoie. Ceea ce e mai mult decât îmi convine.

În plus, apare problema stocării hidrogenului. Rezervoarele de aer ale habitatului, ale roverelor și ale tuturor costumelor spațiale au împreună exact 374 de litri. Ca să stochez toate cele necesare pentru apă, aș avea nevoie de ditamai volumul de 900 de litri.

M-am gândit c-aș putea folosi unul dintre revere ca „rezervor”. Cu siguranță ar fi suficient de mare, dar pur și simplu nu e făcut să suporte atâta presiune înăuntru. A fost proiectat pentru (ai ghicit) o singură atmosferă. Îmi trebuie recipiente capabile să suporte de cincizeci de ori mai mult. Sunt sigur că roverul ar exploda.

Cea mai bună metodă ca să stochez ingredientele pentru apă e să le transform în apă. Deci asta trebuie să fac.

•

Conceptul e simplu, dar execuția va fi incredibil de periculoasă.

La fiecare douăzeci de ore o să am 10 litri de CO2, grație instalației de combustibil a VAM-ului. O să-l trec în habitat printr-o metodă extrem de științifică: desprinderea rezervorului de pe lonjeroanele de aterizare ale VAM-ului, aducerea lui în habitat, apoi menținerea supapei deschise până la golire.

În timp, oxigenatorul îl va transforma în oxigen.

Apoi eliberez foarte încet hidrazina peste catalizatorul de iridiu, ca s-o transform în N2 și H2. O să direcționez hidrogenul într-un compartiment mai strâmt și o să-l ard.

După cum puteți vedea, planul ăsta îmi oferă multiple oportunități de a muri ars într-o explozie.

În primul rând, hidrazina e moarte sigură.