— Adică – unde la voi? A lătrat plutonierul mai tare decât era nevoie.

  — În Armata Roşie, a răspuns locotenentul-major netulburat din poziţia în care se afla, măsurându -l cu privirea pe acest mastodont ratat Aşa au fost primele înghiţituri de aer ale respiraţiei mele de arestat Capitolul 2 ISTORIA CANALIZĂRII NOASTRE Când ASTĂZI este înjurată samavolnicia cultului, toţi se opresc de fiecare dată, invariabil, la anii 1937-1938. Şi acest lucru începuse să se întipărească în memorie, ca şi când nici înainte, nici după, oamenii nu ar fi fost întemniţaţi, ci numai în perioada anilor 1937-1938.

  Totuşi nu mă tem că greşesc, spunând că valul 1937-1938 nu a fost unicul şi nici măcar principalul, ci, poate, doar unul dintre cele trei valuri foarte mari, care au umflat conductele sinistre şi puturoase ale canalizării noastre penitenciare.

  Mai înainte a fost valul anilor 1929-1930, mare cât fluviul Obi, care a târât în tundră şi în taiga vreo cincisprezece milioane de ţărani (poate şi mai mulţi). Ţăranii însă – oameni lipsiţi de darul cuvântului şi al scrisului, n-au compus plângeri şi nu şi-au scris memoriile. Cu ei nu se chinuiau noaptea anchetatorii, pentru ei nu stricau nici un proces-verbal, era de ajuns hotărârea sovietului sătesc. Acest val a curs, a fost absorbit de pământurile veşnic îngheţate, şi nici chiar minţile cele mai înfierbântate aproape că nu îşi mai amintesc de el. Ca şi cum el n-ar fi lezat câtuşi de puţin conştiinţa rusă. Cu toate acestea, Stalin (şi noi împreună cu el) n-a făptuit o crimă mai cumplită.

  După – a urmat valul anilor 1944-1946, mare cât fluviul Enisei: prin conductele de scurgere au fost proscrise naţiuni întregi, apoi milioane şi milioane de oameni care au trăit (tot din vina noastră!) în captivitate, deportaţi în Germania, şi care s-au întors pe urmă. (Stalin cauteriza rănile ca să prindă crustă mai repede, şi trupul întregului popor nu trebuia să se odihnească, să răsufle, să se înzdrăvenească.) Dar şi în acest val au fost mai mult oameni simpli, care nu au scris memorii.

  În timp ce valul anului 1937 a luat şi a dus în Arhipelag şi oameni cu situaţie, oameni cu vechime în partid, oameni cu studii, şi în jurul lor mulţi răniţi au rămas în oraşe, şi mulţi dintre ei buni mânuitori de condei! Şi acum, toţi laolaltă scriu, vorbesc, îşi aduc aminte de anul 1937! Volga pătimirii populare!

  Dacă însă îi vorbeşti de anul „treizeci şi şapte” unui tătar din Crimeea, unui calmuc ori cecen^ – acesta doar va ridica din umeri. Ce înseamnă treizeci şi şapte pentru Leningrad când mai înainte a fost treizeci şi cinci? Iar pentru recidivişti ori baltici n-au fost mai grei 1948-1949? Dacă ocrotitorii stilului şi ai geografiei îmi vor reproşa că am scăpat din vedere alte fluvii din Rusia, le voi spune că nici valurile n-au fost toate pomenite, mai daţi-mi pagini! Din valuri vor creşte şi celelalte fluvii.

  E ştiut lucru că orice organ fără antrenament se atrofiază.

  Aşadar, dacă ştim că Organelor (singure s-au botezat ck acest nume dezgustător), proslăvite şi înălţate deasupra a tot ce este viu, nu li s-a atrofiat nici un tentacul, ci, dimpotrivă, li s-au înmulţit, întărindu-şi astfel musculatura, este lesne de ghicit că ele s-au antrenat fără curmare.

  În conducte exista o reală pulsaţie, presiunea era când mai mare, când mai mică decât cea preconizată, dar niciodată canalele închisorilor nu au rămas goale. Sângele, sudoarea, urina, stoarse din noi, gâlgâiau prin ele permanent. Istoria acestei canalizări este istoria unei ingerări şi curgeri neîntrerupte, intervalele de creştere alternau cu cele de descreştere, valurile erau când mai mari, când mai mici, în vreme ce din toate părţile curgeau pâraie, pârâiaşe, şiroaie din jgheaburile streşinilor, precum şi picături separate, adunate una câte una.

  Înşiruirea cronologică oferită în continuare, unde sunt menţionate în mod egal şi valurile alcătuite din milioane de arestaţi şi pârâiaşele formate din câteva simple, infime zeci, este încă incompletă, săracă şi limitată prin capacitatea ei de a pătrunde în trecut Oamenii care ştiu şi care au rămas în viaţă trebuie să facă încă multe completări

  * în această înşiruire, cel mai dificil lucru este începutul. Pentru că, pe măsură ce coborâm mai adânc în decenii, au rămas tot mai puţini martori, vâl-va s-a stins şi s-a întunecat, letopiseţe nu există ori dacă da – ele se află sub lacăt Şi pentru că nu este deloc drept să examinăm aici în acelaşi plan anii de cumplită înverşunare (războiul civil) şi primii ani de pace, când era de aşteptat instaurarea carităţii.

  Însă înainte de orice război civil s-a văzut că Rusia, cu structura populaţiei sale, nu era, fireşte, capabilă de nici un socialism, că era în totalitate pângărită. Una dintre cele dintâi lovituri ale dictaturii a fost dată cadeţilor2 (în timpul ţarului – molima extremă a revoluţiei, în timpul puterii proletariatului – molima extremă a reacţiunii). La sfârşitul lui noiembrie 1917, când ar fi trebuit să aibă loc prima întrunire a Adunării Constituante, partidul cadeţilor a fost declarat în afara legii şi au început arestările membrilor lui. Cam în aceeaşi vreme s-au produs îmbarcările „Uniunii pentru Adunarea Constituantă” 3 şi ale reţelei „universităţilor ostăşeşti” 4.

  Date fiind sensul şi spiritul revoluţiei, este lesne de înţeles că în aceste luni Krestî, Butârki^ şi multe închisori provinciale înrudite s-au umplut cu mari bogătaşi, importanţi activişti pe tărâm social, generali şi ofiţeri, funcţionari din ministere şi din întregul aparat de stat, care nu îndeplineau dispoziţiile noii puteri. Una dintre primele operaţii ale CEKA a fost arestarea comitetului de grevă al Uniunii panruse a funcţionarilor. Iată ce dispunea una dintre cele dintâi circulare al NKVD-ului din decembrie 1917: „Ţinând seama…

  De sabotajul funcţionarilor. Să se manifeste maximum de iniţiativă pe plan local, să se recurgă la confiscări, constrângeri şi arestări”*.

  Şi cu toate că V. I. Lenin, la sfârşitul anului 1917, pentru instaurarea „unei ordini revoluţionare stricte”, cerea „să se reprime fără cruţare încercările de anarhie