Spre dimineaţă, sătui de somn, au căscat, au tuşit, dregându-şi glasurile, şi-au strâns picioarele, s-au aşezat fiecare în câte un colţ şi am început să facem cunoştinţă.

  — Pe tine de ce?

  Însă o briză vagă de circumspecţie bătuse deja peste mine sub acoperişul otrăvit al SMERŞ-ului, şi eu m-am mirat cu sinceritate.

  — N-am nici cea mai mică idee. Parcă îţi spun, ticăloşii?

  Dar tovarăşii mei de celulă, tanchişti cu caschete negre, moi, nu au ascuns nimic. Erau trei inimi cinstite, trei inimi simple de ostaşi, un soi de oameni de care mă ataşasem în anii războiului, eu însumi fiind şi mai complicat, şi mai rău. Toţi trei erau ofiţeri. Şi epoleţii lor fuseseră smulşi cu răutate, pe alocuri – cu stofă cu tot. Petele neîntinate de pe tunicile lor murdare erau urmele decoraţiilor înşurubate, cicatricele vinete şi roşii de pe faţă şi de pe mâini – amintiri lăsate de răni şi arsuri. Din nefericire, divizonul lor poposise aici pentru refacere, în acelaşi sat unde se instalaseră contrainformaţiile SMERŞ ale Armatei a 48-a. Sărbătorind bătălia din ajun, au băut zdravăn şi undeva, la marginea satului, au dat năvală în baia publică, undeva au văzut că intraseră să se spele două fete chipeşe. Fetele, pe jumătate îmbrăcate, au izbutit să scape, lăsând în urmă picioarele tanchiştilor care se împleticeau neascultătoare. Dar s-a dovedit că una dintre ele nu era o oarecare, ci tocmai iubita şefului contrainformaţiilor armatei.

  Da! De trei săptămâni, războiul se desfăşura pe teritoriul Germaniei şi noi toţi ştiam foarte bine: dacă acele fete ar fi fost nemţoaice – ele puteau fi violate, pe urmă chiar împuşcate, şi aceasta ar fi fost socotită o faptă de vitejie; dacă ar fi fost poloneze sau rusoaice de-ale noastre deportate, puteau în orice caz fi alergate goale prin grădină şi plesnite peste fese, şi totul n-ar fi fost decât o poznă amuzantă. Dar întrucât era vorba de „dama de companie” a şefului contrainformaţiilor, atunci, un oarecare sergent din spatele frontului a rupt de pe umerii celor trei ofiţeri combatanţi epoleţii aprobaţi prin ordinul de zi al comandamentului de front, a smuls ordinele şi medaliile acordate de Prezidiul Sovietului Suprem, iar acum pe aceşti luptători, care au făcut tot războiul şi poate au călcat cu şenilele multe linii de tranşee duşmane, îi aştepta judecata unui tribunal militar, care fără tancurile lor n-ar fi ajuns până în acest sat.

  Am stins gazorniţa, şi aşa consumase tot aerul ce îl aveam de respirat În uşă era tăiată o fantă de mărimea unei cărţi poştale, pe unde pătrundea lumina indirectă a coridorului. Parcă îngrijoraţi că o dată cu zorile o să avem prea mult spaţiu în carceră, ne-au lepădat numaidecât pe cel de al cincilea Purta manta nouă de ostaş al Alinatei Roşii, căciulă tot nouă, şi când s-a oprit în dreptul fantei-vizor, ne-a înfăţişat o faţă proaspătă, cu nas cârn şi obraji roşii.

  — De unde vii, frate? Cine eşti?

  — Din partea cealaltă, a răspuns el cu vioiciune. Sunt spion.

  — Glumeşti? Am zis noi înmărmuriţi. (Nu am auzit niciodată şi n-am citit nici la Şeinin8, nici la fraţii Tur9 ca un spion să spună aşa ceva despre sine!)

  — Cui îi arde de glume în vreme de război! A oftat flăcăul cu bun-simţ. Cum poţi să te întorci acasă din prizonierat? Învăţaţi-mă şi pe mine!

  Abia începuse să ne povestească despre cum nemţii, cu douăzeci şi patru de ore în urmă, îl trecuseră peste linia frontului, ca să spioneze şi să arunce în aer poduri, cum se prezentase numaidecât la cel mai apropiat batalion să se predea, iar comandantul de batalion, nedormit şi extenuat, nu l-a crezut câtuşi de puţin că e spion şi l-a trimis la infirmieră să-i dea un sedativ, că brusc am fost copleşit de impresii noi:

  — Afară, să vă faceţi nevoile! Mâinile la spate! Ne-a strigat prin uşa deschisă o matahală de plutonier, foarte bun să tragă afetul unui tun de 122 de milimetri.

  Peste tot, în curtea gospodăriei ţărăneşti, fusese amplasat un cordon de soldaţi înarmaţi cu automate, străjuind cărarea ce ni se arătase şi care făcea înconjurul unui şopron. Turbam de indignare că un mitocan de plutonier a îndrăznit să ne comande nouă, ofiţeri, „mâinile la spate”, însă tanchiştii s-au supus comenzii, apoi i-am urmat şi eu.

  În spatele şopronului se afla un fel de ţarc mic şi pătrat, în care zăpada bătătorită nu se topise încă, şi era pângărit pe de-a-ntregul cu grămăjoare de excremente de om, în mare neorânduială şi aproape una lângă alta pe toată suprafaţa, încât era o problemă să găseşti un loc unde să calci cu amândouă picioarele şi să te laşi pe vine. Totuşi ne-am descurcat şi ne-am aşezat, în locuri diferite, toţi cinci. Doi soldaţi posomoriţi îşi îndreptaseră automatele spre noi, iar plutonierul, când nu trecuse nici un minut, a şi început să ne zorescă răstit:

  — Hai, grăbiţi-vă! La noi treburile astea se rezolvă repede!

  Aproape de mine se aşezase unul dintre tanchişti, originar din Rostov, un locotenent-major voinic şi posomorit. Faţa îi era înnegrită de un strat de pulbere metalică ori de fum, totuşi se vedea foarte clar o cicatrice mare şi roşie care îi traversa obrazul.

  — Adică unde Ia voi? A întrebat el încet, fără să-şi arate intenţia de a se grăbi îndărăt în carcera îmbâcsită cu miros de petrol lampanL

  — La SMERŞ, serviciul de contrainformaţii! I-a retezat-o scurt plutonierul cu voce mai răsunătoare decât era cazul. (Agenţilor de la contrainformaţii le plăcea foarte mult acest cuvânt cârpăcit fără pic de har din smert’ spionam – moarte spionilor. Găseau că are calitatea de a băga în sperieţi.)

  — La noi se rezolvă încet, a răspuns locotenentul-major cu figură gân-ditoare. Cascheta îi căzuse spre ceafă, lăsând să i se vadă părul netuns. Şezutul lui tăbăcit, de om al frontului, era expus unei plăcute