N-o să strig nici lângă. Hotelul „Metropol”.

  N-o să-mi agit braţele nici în piaţa Golgotei – Lubianka…

  Eu am beneficiat probabil de cea mai uşoară formă de arestare dintre câte se pot închipui. Ea nu m-a smuls din braţele celor apropiaţi, nu m-a rupt de viaţa familială atât de scumpă nouă. Printr-un februarie european fleşcăit, ea m-a smuls din limba noastră de pământ ce avansează spre Marea Baltică, unde ori noi îi înconjurasem pe nemţi, ori ei pe noi, şi m-a privat numai de divizionul meu de artilerie şi de spectacolul ultimelor trei luni de război.

  Comandantul de brigadă m-a chemat la postul de comandă, mi-a cerut, nu ştiu de ce, pistolul.

  — I l-am dat, fără să bănuiesc nici o perfidie, şi, deodată, din suita încordată a ofiţerilor, care încremeniseră într-un colţ, s-au desprins doi agenţi de la contrainformaţii; din câte va salturi au traversat încăperea şi, apucându-mă cu cele patru mâini concomitent de steluţa de la căciulă, de epoleţi, de centură, de porthart, au strigat pe un ton dramatic:

  — Sunteţi arestat!

  Şi pârjolit, şi străpuns din cap până în picioare, n-am găsit să spun ceva mai inteligent decât:

  — Eu? Pentru ce…?!

  Deşi la această întrebare nu se dă răspuns, lucru de mirare – eu am primit! Acest lucru merită pomenit pentru că era ceva prea ieşit din comun. Când cei doi viteji de la SMERŞ au isprăvit cu jumulitul, o dată cu porthartul mi-au consfiscat şi reflecţiile mele politice aşternute pe hârtie şi când, copleşiţi de zăngănitul geamurilor la fiece explozie nemţească, mă împingeau repede spre ieşire, au răsunat pe neaşteptate două cuvinte, care îmi erau adresate cu fermitate, da!

  — Peste acea prăpastie ce se căscase între mine şi cei rămaşi la auzul cuvântului „arestat”, ce a căzut ca un trăsnet, peste acea barieră despărţitoare de ciumă, prin care nici un sunet nu mai cuteza să răzbată, au trecut cuvintele de neconceput, fabuloase, ale comandantului de brigadă:

  — Soljeniţân. Întoarce-te.

  Printr-o răsucire bruscă m-am smuls din mâinile ofiţerilor de la SMERŞ şi am făcut câţiva paşi înapoi spre comandant. Nu -l cunoşteam prea bine, el nu catadicsea să se lase antrenat în simple discuţii cu mine. Eaţa lui exprima întotdeauna pentru mine un ordin, o comandă, mânie. Acum însă era luminată de o expresie gânditoare: ruşinea de a fi participant fără voie la această afacere murdară? Pornirea de a se ridica deasupra jalnicei subordonări de o viaţă? Cu zece zile în urmă, din încercuirea în care căzuse divizionul lui de foc, douăsprezece tunuri grele, eu am scos aproape întreagă bateria mea de cercetare, şi iată acum trebuie să se lepede de mine în faţa unei bucăţi de hârtie ştampilate?

  — Dumneata, a întrebat el grav, ai un prieten la Frontul întâi Ucrainean?

  — Nu se poate!… Nu aveţi dreptul! Au început să strige la colonel căpitanul şi maiorul de la contrainformaţii. Suita ofiţerilor de stat-major s-a strâns speriată în colţ, temându-se parcă să împărtăşească formidabila nesocotinţă a comandantului de brigadă (iar cei de la secţia politică – pregătindu-se să furnizeze material împotriva comandantului de brigadă). Pentru mine însă a fost de ajuns: am înţeles numaidecât că sunt arestat pentru corespondenţa cu prietenul meu de şcoală şi am înţeles din ce direcţie trebuie să aştept pericolul.

  Şi putea să se oprească aici Zahăr Gheorghievici Travkin! Dar nu! Conti-nuând să se purifice şi să se îndrepte în propriii săi ochi, el s-a ridicat de la masă (în acea viaţă dinainte, nu s-a ridicat niciodată să-mi iasă în întâmpi-nare!), mi-a întins mâna peste abisul ce se aşternuse între noi (când eram liber nu mi-a întins-o niciodată!) şi, strângând-o pe a mea, spre groaza suitei amuţite, cu faţa-i întotdeauna severă emanând căldură, a rostit răspicat, fără teamă: ^

  — Îţi urez noroc, căpitane!

  Pe lângă faptul că nu mai eram căpitan, acum eram duşmanul demascat al poporului (căci la noi toţi cei arestaţi, din momentul arestării sunt şi pe deplin demascaţi). Aşadar, el ura noroc unui duşman?

  Geamurile se zguduiau. Exploziile nemţilor sfâşiau în bucăţi pământul la vreo două sute de metri, amintind că acest episod n-ar fi putut avea loc acolo, mai în adâncul teritoriului nostru, sub cupola unei existenţe aşezate, ci doar aici, sub răsuflarea morţii nepărtinitoare cu toţi’.

  Această carte nu cuprinde amintiri din viaţa mea. Iată de ce n-o să vă povestesc despre amănuntele hazlii ale arestării mele, ce nu poate fi asemuită cu alta. În noaptea aceea cei doi ofiţeri de la SMERŞ erau disperaţi că nu ştiau să se orienteze pe hartă (n-au ştiut niciodată), şi, cu amabilităţi, mi-au înmânat-o, rugându-mă să-i arăt şoferului cum să ajungă la contrainformaţiile armatei. Le-am arătat drumul şi am ajuns împreună la această închisoare şi, drept mulţumire, nu m-au băgat într-o celulă, ci în carceră. Iată însă că despre acea magazioară dintr-o casă ţărănească germană, care servea temporar de carceră, nu pot să nu vorbesc.

  Era lungă cât un stat de om şi lată cât să încapă trei inşi culcaţi, iar patru doar strâns lipiţi unul de celălalt. S-a nimerit ca eu să fiu tocmai al patrulea, îmbrâncit după miezul nopţii; cei trei, care erau culcaţi, s-au trezit din somn şi, la lumina unei gazorniţe, m-au privit strâmbându-se, s-au înghesuit şi mi-au făcut loc cât să încap cu greu într-o rină. Astfel, pe paiele bătucite de pe duşumea, erau acum opt cizme spre uşă şi patru mantale. Ei dormeau, iar eu mă perpeleam. Pe cât de sigur eram de mine în calitate de căpitan cu o

  *Şi lucru uimitor: totuşi se poate să fii om!

  — Travkin n-a avut de suferit. Nu demult ne-am întâlnit bucuroşi şi am făcut pentru prima oară cunoştinţă. Este general în retragere şi revizor la Uniunea vânătorilor.

  Jumătate de zi în urmă, pe atât de chinuitor era acum faptul de a mă înghesui pe fundul acestei chicinete. De vreo două ori, băieţii