Constatăm aşadar că obiectivul evoluţiei nu pare a fi totalitatea ci funcţionalitatea, nu performanţa parţilor ci finalitatea întregului. Oriunde a avut nevoie de o soluţie ingenioasă pentru a realiza un efect urmărit, natura a găsit-o şi a materializat-o fără să tină seama de contrazicerea termenului de evoluţie.

  O concluzie logică se impune aici. Începând cu celenteratele apare sistemul nervos ca structură nouă, destinată prelucrării de informaţie. Pe măsură ce urcăm noi trepte evolutive celulele rămân aceleaşi ca funcţie, dar se organizează în forme noi, mai complexe. Concomitent se perfecţionează şi structura sistemului nervos, adăugând etaje noi, cu funcţionalitate de asemenea mai complexă, până se ajunge la creierul uman – suportul conştientei. Se creează astfel impresia că evoluţia biologică nu ar fi avut alt scop decât perfectarea formelor de prelucrare a informaţiei – de la constrângerea structurilor primare la libertatea gândului desprins din materie şi ridicat la înălţimea spiritului. Acesta este sensul evoluţiei pe care îl impune stringenţa logică: perfectarea formelor capabile sa prelucreze informaţia până la complexitatea gândirii umane. S-ar părea că "spiritul" îşi sculptează în materie formele apte să-1 exprime. Privită astfel, evoluţia mai are încă mulţi paşi de făcut pe Terra până va ajunge să perceapă realitatea şi esenţa acestui spirit.

  Capitolul II: INFORMAŢIA ŞI VIAŢA INFORMAŢIA – CONDIŢIE A VIEŢII.

  Fiinţele vii – simple mecanisme. "Fiinţele sunt obiecte stranii" afirmă J. Monod. Existenţa lor sfidează unele principii fundamentale ale fizicii moderne, şi anume principiul entropiei postulat de cea de a doua lege a termodinamicii. L. Prigogine – laureat al premiului Nobel pe anul 1977 pentru studiul termodinamicii sistemelor vii – este de părere în acest sens că, în esenţă, viaţa poate fi dedusă din legile termodinamicii şi ale mecanicii statice, dar nu în totalitate. Închide-rea vieţii între cei doi poli – necesitate şi hazard – devenite paradigme ale ştiinţelor moderne, ar fi o încercare de aplicare rigidă a legilor fizicii în câmpul biologiei. Pentru a face înţeleasă dificultatea de a deduce proprietăţile biologice din legile fizicii, Prigogine exemplifică sugestiv: "Dacă s-ar studia molecula relativ complexă a benzenului prin mecanica cuantică plecând de la ecuaţia lui Schrodinger, atunci, pentru a deduce proprietăţile benzenului, cea mai perfecţionată maşină de calcul existentă ar avea nevoie de un timp ce ar depăşi vârsta Universului".

  Biosisteme. Întreaga materie este organizată pe sisteme. Noţiunea de sistem a fost introdusă de L. Beratalanffy, care defineşte sistemul ca un ansamblu de elemente legate între ele şi aflate în interacţiune. Din interacţiunea părţilor sistemului rezultă proprietăţi care reprezintă mai mult decât suma lor. Noua calitate a sistemului este obţinută deci prin integrarea şi nu prin însumarea fiecărui element din sistem. Cu studiul acestor proprietăţi emergente, diferite de suma părţilor unui sistem, se ocupă în prezent sinergetica.

  Se disting: sisteme izolate, care nu fac nici un schimb cu exteriorul sau efectuează unul foarte redus; sisteme închise, care fac cu mediul doar schimb de energie, şi sisteme deschise, care întreţin cu mediul înconjurător un permanent schimb de substanţa, energie şi informaţie.

  Toate sistemele vii sunt sisteme deschise. Celula, molecula, organismul, sunt exemple de biosisteme. Orice fiinţa reprezintă deci un sistem format dintr-o serie de subsisteme şi cuprinsă la rându-i în alte sisteme mai mari – biosfera, Universul. Între toate aceste sisteme există legături permanente cu dublu sens – atât între subsistemele din structura unui organism, cât şi între organism şi suprasistemele în care se încadrează. Aceste legături intra şi intersistemice au fost numite de V. Săhleanu legături de tip informaţional. Întreaga viaţa, vom detalia mai târziu, se bazează pe aceste legături de tip informaţional, inclusiv integrarea ei în marea ordine, în marele sistem pe care îl numim Univers.

  Viaţa = negentropie. Când se vorbeşte astăzi de fenomenul vieţii se face adesea referire la cel de-al doilea principiu al termodinamicii, în ideea de a se sublinia diferenţa dintre un sistem viu şi unul fizic, anorganic, Principiul postulează că orice sistem macroscopic nu poate evolua decât spre degradarea ordinii ce îl caracterizează. In alţi termeni, dacă universul s-ar afla la temperatura de zero grade absolut (-273 oC), atunci ar fi îngheţat, iar atomii şi moleculele nu s-ar mai afla într-o continuă agitaţie termică. Dar cum această temperatură nu a fost atinsă, datorită energiei termice, atomii şi moleculele oricărui sistem au tendinţa să se disperseze în spaţiu, deci să se dezintegreze ca sistem coerent, stabil, tinzând spre dezordine. Mărimea acestei dezordini a fost numită entropie. Sistemele biologice sunt în general sisteme deschise care se opun dezintegrării, dezordinii. Entropia lor va fi aşadar negativă, de unde şi denumi-rea de negentropie dată de Schrodinger. Se deosebesc astfel de toate sistemele fizice, cărora le este caracteristică entropia pozitivă.

  Viaţa reprezintă o ordine într-un univers entropic. Fiecare clipă din existenţa noastră este o victorie împotriva factorilor ce tind neîncetat să ne dezintegreze. Această ordine în dezordine, adică integritatea sistemelor biologice, este menţinută prin aport şi schimb de substanţă, energie fi informaţie cu mediul ambiant şi cosmic. In funcţie de informaţiile conţinute în codul genetic, reprezentat prin ADN-ul din celule, ceea ce importăm din afara noastră ia destinaţii structural-funcţionale sau consumptive, îndeplinind miracolul pe care îl numim viaţă.

  Viaţa = o oscilaţie în jurul unui punct de echilibru. Fiind sisteme deschise în care se petrec permanente schimburi de materie şi energie cu exteriorul, structurile vii nu se pot afla într-un echilibru stabil. Ele "risipesc" în permanenţă materia şi energia – motiv care 1-a determinat pe I. Prigogine să le numească "structuri disipative". In ciuda a ceea ce s-ar putea sugera prin crearea termenului de "constante interne", organismele vii nu sunt niciodată într-un echilibru static, ci dinamic. Astfel, am putea defini viaţa ca o continuă oscilaţie în jurul unui punct de echilibru. In aceasta rezidă diferenţa dintre o pasăre şi copia ei sculptată – una ne apare într-o continuă schimbare, iar alta statică (la scara timpului în care o putem observa). Menţinerea funcţionalităţii într-un echilibru continuu adaptat necesităţilor de moment ca şi în perspectiva ale organismului se realizează prin procese de autoreglare la baza