forţă supranaturală, un "impuls primar", ci, foarte simplu, sa vedem în aceste mutaţii adaptative expresia legii generale a viului – să se organizeze în aşa fel încât să reziste vitregiei mediului. Putem vedea în această adaptare expresia unui răspuns inteligent la mediu, al unui sistem capabil de evoluţie. Dacă specia n-ar conţine, înscrisă în sine, şi posibilitatea adaptării la condiţii noi de mediu, ar fi pierit de mult.

  De altfel, mecanisme de adaptare distingem la tot pasul. Toată viaţa unei fiinţe nu înseamnă decât o continuă şi neîncetată adaptare: la frig şi la cald, la efort şi la repaus, la condiţii psihologice de stres, la frumuseţea vieţii ca şi la inevitabilele sale suferinţe. Pentru toate aceste circumstanţe există mecanisme bine precizate care-i permit fiinţei să supravieţuiască. De ce am crede atunci că, pentru a supravieţui unor condiţii neprevăzute în genomul său, specia este obligată să aştepte "generozitatea" unor radiaţii picate din cer?

  Cum să explicăm în lumina mutaţiilor întâmplătoare, generatoare de forme viabile, misterul prin care coloniile de albine şi de furnici îşi "fabrică" la "dorinţă", în funcţie de necesităţi, din aceeaşi sursă genetică, membri cu morfologie (fig.2) şi funcţionalitate diferită – regine, doici, lucrătoare, trântori, "soldaţi" de apărare, dotaţi numai ei cu mandibule puternice în formă de gheare, cu arme de atac şi apărare?

  Fig. 2 – Varietatea morfologica a indivizilor la termite provenind din aceeaşi sursa genetica (după M. Ionescu, citat de E. A. Pora).

  Cm larva. Soldat.

  Individ sexuat. Matca.

  Eroarea înseamnă progres? Eroarea ca şansă nu poate fi decât singulară. Dar o suită de erori n-a creat niciodată ordine, ci dezordine, prin creşterea entropiei. Un organism viu, de la cel mai simplu la cel mai complex, include în sine o ordine, o arhitectură care are o funcţionalitate logică interna, corespunzătoare necesităţilor sale vitale şi de perpetuare. Şi apoi, dacă prin evoluţie trebuie să înţelegem progres, să fie acesta numai rezultatul erorilor.?

  Este de observat că noile forme evolutive au o arhitectură complet schimbată, ceea ce ar presupune intervenţia concomitentă a tuturor mutaţiilor necesare schimbării întregului ansamblu. Mai concret, pentru ca peştii sa devină batracieni au fost necesare nu numai membre pentru deplasarea pe uscat şi organe adaptate respiraţiei în noile condiţii, ci şi schimbarea întregii lor morfologii şi fiziologii. Ca să intervină un număr aşa de mare de mutaţii întâmplătoare înseamnă într-adevăr să explici lumea numai prin miracole.

  Unele adaptări la mediu necesită structuri atât de complexe încât ar fi nevoie de prea multe întâmplări concomitente ca să fie posibile.

  Vom pune şi noi o întrebare naivă: prin ce miracol au survenit concomitent mutaţiile genetice care au avut ca rezultat apariţia în acelaşi timp a unui mascul şi a unei femele, cap de serie pentru o specie, dotaţi cu organe sexuale congruente, perfect adaptate unele altora ca structură şi funcţie pentru a se putea perpetua?

  Unele modele structurale par să fie menţinute la nivelul mai multor specii. Spre exemplu, schema generală a membrelor, pe care o putem urmări de la batracieni şi păsări până la mamifere (cu diferenţierile specifice, desigur). Să i se fi părut hazardului interesantă această schemă?

  Dacă admitem o evoluţie spre forme din ce în ce mai adaptate şi cu funcţionalitate mai complexa, ar fi normal să găsim şi formele intermediare nereuşite, ca fosile cel puţin, ori acestea nu există. Găsim doar specii diferite dispărute, ceea ce este cu totul altceva.

  Toate formele pe care le vedem astăzi în mediul lor propice sunt bine adaptate. De ce ar "vrea" peştele să trăiască în copac şi nu în apa pentru care a fost adaptat?

  Urmărind geneza unui făt normal de mamifer de la concepţie până la naştere, constatam intervenţia unei serii extrem de mari de mecanisme perfect corelate, astfel încât ar trebui să admitem că hazardul este de-a dreptul "inteligent" dacă este singurul responsabil de tot acest proces.

  E. A. Pora relatează o observaţie elocventă pentru această discuţie (1978). El a urmărit modificările pe care le-au suferit organismele unor animale acvatice din lacul Eforie în decurs de 150 de ani.

  Lacul Eforie s-a desprins din Marea Neagra prin interpunerea unei porţiuni de nisip între cele două ape. Salinitatea apei a crescut mult faţă de cea a mării prin deversarea resturilor de nămol sărat din lacul Techirghiol. Vieţuitoarele care au rămas în lac au dobândit însuşiri noi, diferite de semenele lor din Marea Neagră, atât ca rezistenţă la salinitatea mai crescută, cât şi ca aspect morfologic, impunând clasificarea lor în noi specii. Rezultă dar din acest exemplu că nu hazardul a creat speciile noi în decursul celor 150 de ani, ci mediul acvatic nou a impus o altă formă, adaptată. Mutaţia genetică pare să fie aici numai mijloc de realizare a adaptării, deci factor secund, pe primul plan aflându-se necesitatea continuării vieţii în noul mediu.

  Sunt multe alte întrebări care au ca obiect evoluţia şi la care ştiinţele actuale nu pot răspunde. Dacă evoluţia biologica presupune apariţia unui organism superior organizat în raport cu predecesorul său, atunci nu putem explica prezenta unor structuri mult mai perfecţionate la formele anterioare "neevoluate". Exprimat mai concret, dacă omul este ultima "achiziţie" a evoluţiei, ultima sa verigă şi deci forma cea mai perfecţionată la care a ajuns, atunci, luând numai un exemplu din multele existente, cum se explică "evoluţia" unei olfacţii aşa de slabe la om în raport cu cea a câinelui? Dar capacitatea unor peşti de a sesiza câmpurile electrice ale altor fiinţe, dar rezistenta la infecţii a consumatorilor de cadavre când omul este aşa de firav apărat? Dar deprinderi ale unor fiinţe care vin pe lume cu o ştiinţă neînvăţată de a fabrica miere, cuib, de a realiza chiar mutaţii genetice "la dorinţă", în timp ce omul trebuie să înveţe aproape totul pentru a trăi?

  Multe din posibilităţile noastre biologice par "involuate", dacă luăm ca bază de plecare reprezentarea lor la alte fiinţe ce ne preced evolutiv. Nici vederea, nici auzul, nici digestia, nici imunitatea nu ating performanţele întâlnite la