de apărare prin câmpul magnetic propriu. Acest câmp are momente când scade brusc în intensitate prin fenomenul de deplasare a polilor magnetici sau de inversiune geomagnetică. In aceste momente deci, Pământul este mult mai expus acţiunii radiaţiilor cosmice decât în mod obişnuit.

  În ultimele 3-4 milioane de ani, aceste fenomene s-ar fi petrecut de 4 ori. Lumea vie ar fi fost tot de atâtea ori expusă unor intense iradieri cosmice. Aceste accidente ar fi generat omul actual şi în general lumea vie, aşa cum o cunoaştem. Prin iradierea australopitecului s-a ajuns la omul de azi.

  Prin iradierea omului de azi ne putem deci aştepta la surprize evolutive? Într-un fel, tot cerul este de vină, s-ar putea spune. Numai că nu s-a "suflat în lut", ci s-a iradiat.!

  În condiţiile unei radioactivităţi crescute ar fi apărut, în Africa, prima specie de hominizi cu mers biped şi creier mai dezvoltat decât al maimuţei, Homo habilis. Acesta ar fi trăit chiar în perioada în care polii magnetici ai Pământului erau invers decât astăzi. La o nouă schimbare a polilor, lui Homo habilis ii ia locul Homo erectus, apoi omul de Neanderthal, urmat de Homo sapiens, omul actual (acum circa 40.000 de ani). Omul şi polul cum s-ar zice! Suntem desigur în domeniul speculaţiei ipotetice.

  Trebuie să spunem că nu reacţia afectivă, provocată de ideea că omul, ca şi viaţa în general, ar fi fructul unor erori, ne determină să acordam acestor teorii puţin credit, ci argumente de cu totul alt ordin.

  După cum reiese din însăşi teoria schimbării polilor, incidenţele radioactive majore s-au petrecut doar de 4 ori în 4 milioane de ani, deci destul de rar. Se ştie că atmosfera terestră a constituit şi constituie o adevărată perdea de protecţie pentru lumea vie fată de nocivitatea radiaţiei cosmice. Aceasta a şi permis, se crede, apariţia vieţii pe pământ. Schimbarea polilor magnetici oferă o slaba protecţie împotriva radiaţiilor, chiar pentru securitatea vieţii.

  Ideea mutaţiilor întâmplătoare a fost transpusă în laborator în urma cercetărilor de genetica.

  Progresul ştiinţific a permis obţinerea de mutaţii provocate artificial prin experienţe efectuate îndeosebi pe Drosophila. Mutaţiile au fost obţinute prin iradiere sau cu diverse substanţe chimice. De aici ipoteza că şi în natură lucrurile se întâmplă probabil la fel.

  Argumentele pentru care personal nu o împărtăşim sunt de ordin teoretic şi practic.

  O finalitate logica. Conform teoriei sistemelor, deja discutată, fiecare nivel de integrare biologică reprezintă un ansamblu de fenomene, de structuri intercondiţionate între care se stabilesc anumite legităţi de funcţionare. Astfel sistemul nu ar fi viabil, daca elementele sale n-ar fi coerente. Celula, unitate structural – funcţională fundamentală a viului, îşi datorează existenţa elementelor sale componente – cromozomi, ribozomi, mitocondrii etc.

  — Elemente între care se stabilesc relaţii de interdependentă, determinând sistemul să funcţioneze coerent, logic. Şi totuşi, în aceasta logica o intervenţie ilogica, cu finalitate logica – evoluţia?

  După opinia noastră, niciuna dintre teoriile existente asupra modului în care are loc diferenţierea celulara în organe diferite, când informaţia genetică este aceeaşi în toate celulele, nu lămureşte fenomenul. L. Watson citează o experienţă pe embrion de broască la care s-au înlocuit ţesuturile ce schiţau membrele superioare cu cele ce schiţau membrele inferioare. Natura nu a putut fi păcălită! Fiinţa născută avea membrele la "locul lor" şi nu cum ar fi fost de aşteptat.

  Dacă informaţia genetică a celulei începuse deja să prefigureze viitoarele organe, ce factor nou a apărut în reorientarea sa? Se spune că elementul orientativ în diferenţierea celulară ar fi chimismul zonei. Dar chimismul diferit pe zone, la rândul său, de ce este determinat?

  Fiind obligate să îndeplinească funcţia unui alt organ care a fost îndepărtat chirurgical din corp, multe din organele corpului uman schiţează o remodelare anatomică asemănătoare organului pe care îl înlocuim. Este, în ultimă instanţa, nevoie de o adaptare genetică. Un stomac înlăturat în proporţie de 3/4 este capabil să se refacă funcţional aproape în întregime.

  Toată lumea cunoaşte rolul mişcărilor peristaltice în mobilizarea alimentelor în tubul digestiv. Sensul lor este cel gravitaţional – de sus în jos; doar accidental se întâmplă invers. În operaţiile de înlocuire a esofagului cu un altul confecţionat din marea curbură a stomacului, acesta se adaptează noii sale funcţii şi adoptă o mişcare peristaltică inversă. Se poate răspunde că acestea sunt dictate de sistemul nervos. Dar sistemul nervos nu poate comanda funcţionalitatea organismului decât prin structuri adaptate funcţiilor. Nu ar putea în nici un caz rinichiul să digere, iar stomacul să facă altceva. Or, o readaptare a organului la o noua funcţie presupune o nouă informaţie genetica, iar dacă aceasta se obţine numai întâmplător, cum s-ar putea explica apariţia sa ca regulă şi nu ca întâmplare? Întâmplarea aici nu intervine decât ca alternativa nedorită, nefavorabilă intenţiei urmărite de medic. De altfel, chirurgii înţeleg corect organismul când operează, şi asta spre şansa bolnavilor. Ei mizează pe "inteligenta naturii", pe resursele proprii, existente în fiecare organism de a-şi adapta funcţionalitatea şi chiar forma noilor condiţii impuse de viaţă.

  Încercând să explicăm fenomenul de adaptare a microbilor la antibiotice şi să înţelegem rapiditatea cu care se creează forme rezistente, aspect valabil de asemenea şi pentru rezistenta la insecticide a unor dăunători, constatăm că fenomenele nu se petrec la întâmplare, ci au o perfectă logica internă. La rezistenta opusă de noi unei lumi parazite, aceasta găseşte rapid mijloacele de a supravieţui. Mulţi indivizi vor muri, dar unii vor rezista. In corpul lor apar structuri noi, care le conferă această capacitate. Va apărea deci o noua mutaţie genetică, orice structură presupunând o informaţie genetică proprie, informaţie care nu exista anterior în celulă. Cine a determinat această mutaţie?

  Radiaţiile cosmice şi terestre pe care întâmplarea le aduce de fiecare data când facem noi penicilină? Modificarea condiţiilor de viaţă este factorul care a provocat în realitate mutaţiile genetice. In consecinţă, celula, după o "logică" proprie, care i-a permis sa reziste în timp, şi-a creat un mijloc de supravieţuire. Nu este nevoie, dacă nu ne place, sa invocăm o