vii nefiind dată decât de succesiunea diferita a acestor aminoacizi în structura proteinelor – diferenţă dictată de codul genetic înscris la toate vieţuitoarele în ADN-ul din nucleul celulei. ADN-ul serveşte astfel ca program – instrucţiune, după care tot ce trăieşte îşi structurează forma şi îşi desfăşoară viaţa.

  Ne diferenţiem deci, ca specie şi indivizi, prin modul diferit şi specific de aşezare, de ordonare a "cărămizilor" din noi (aminoacizii din structura proteinelor), întocmai cum se disting clădirile construite după planuri diferite. Aceasta ordonare diferită a aminoacizilor este semnătura noastră în lumea prin care trecem "ca un fulger", cum spune Ducroq, într-un timp etern.

   Combustibilul universal, sursa de energie necesară vieţii pentru întreaga lume vie, îl constituie glucoza, pe care numai plantele o pot fabrica, din bioxid de carbon şi apă, în prezenta energiei solare. Ne putem socoti în acest sens, fără să greşim, fii ai Soarelui. Depozitul universal de energie la toate nivelurile viului îl oferă acidul trifosforic.

   Întreaga lume vie are nevoie, pentru a exista, de informaţie şi de structuri specifice, prin care sa poată prelucra şi lua deciziile necesare unei orientări adecvate în mediu. Deducem de aici că toate celulele sunt capabile să recepţioneze şi să emită informaţie, adică să comunice, indiferent de nivelul de organizare la care se află. Considerăm că această capacitate se menţine şi atunci când o celulă este integrată într-un sistem biologic mai complex, cum este organismul pluricelular. Vom aborda mai detaliat ideea într-un alt context.

  Având legităţi comune de organizare şi funcţionare, toate formele vii sunt legate unele de altele. Animalele sunt dependente de existenţa plantelor, care le furnizează oxigen şi zaharuri (glucide) drept suport energetic, precum şi proteine, ca suport structural şi funcţional. Însăşi apariţia lor a depins de existenţa acestor surse de hrană.

  La rândul său, omul, ca structura cea mai complexă cunoscută astăzi, nu putea să apară decât urmând altor forme de viaţă, cu structuri mai simple decât a sa, prin evoluţia acestora. Pe seama lor îşi procură în plus o parte din elementele structurale pe care nu le poate fabrica singur. Existenţa unui sistem biologic este condiţionata, aşadar, de existenţa unui alt sistem care, la rândul său, este condiţionat de sistemele Pământ, Soare, Univers.

  În consecinţă, lumea este una singură – cea a materiei vii şi nevii.

  Organizarea materiei vii ca structură dotată cu o anumită formă de funcţionalitate include în sine, în mod implicit, şi informaţia. Distingem deci, la orice nivel de organizare a materiei, un substrat material – substanţa din structura sa – un aspect funcţional sau energetic şi un aspect informaţional de care depind organizarea şi funcţionarea sa. Rezumăm atunci conceptual Universul, cu tot ce există în el, prin triada: materie (substanţă), energie şi informaţie.

  EVOLUŢIE ŞI HAZARD.

  Totul e întâmplare? Inca din antichitate s-a intuit ca lumea vie trebuie sa fie rezultatul unei evoluţii de la simplu la complex, o teorie închegată în acest sens avem abia odată cu Lamarck şi, ajungând în fine până la cel mai autentic reprezentant al ei, Darwin. Până astăzi concepţiile în ştiinţă au suferit multe schimbări şi teoria evoluţiei n-a fost nici ea exceptată. Ca atare astăzi de la Darwin păstram doar ideea selecţiei naturale, iar modernii, îndeosebi prin Jacques Monod, au adăugat şi ideea mutaţiilor genetice creatoare de noi forme evolutive, care s-ar face absolut la întâmplare, prin hazard.

  Neo – darviniştii secolului al XX-lea au înlocuit Creatorul teologilor cu zeul "Hazard". Omul, aşa cum îl cunoaştem astăzi, nu ar fi decât rezultatul întâmplării şi al selecţiei naturale. Întâmplarea ar fi operat mutaţii în informaţia sa genetică, iar selecţia naturală – prin procesul de adaptare – a păstrat formele favorabile, înlăturând pe cele nefavorabile sau nesemnificative pentru evoluţie.

  Prin acest radicalism conceptual, biologia modernă şi mai ales Monod, care glosează mult pe această temă, a voit să ofere o nouă explicaţie evoluţiei lumii vii, opusa unor concepţii vechi, depăşite de dezvoltarea actuală a ştiinţelor. Dar, în dorinţa de a înlătura oricare alta părere, Monod absolutizează rolul hazardului în evoluţie.

  Totul în Univers este o întâmplare, un hazard. Lumea, aşa cum o ştim, creierul nostru, aşa cum îl avem, gândirea, marile idei, marile trăiri, marile speranţe şi iluzii, marile sentimente, marile creaţii nu sunt decât rodul întâmplării, întâmplare în care şansa de a exista este supusă rigorilor statistice.

  Asta-i tot. Omul s-a trezit dintr-o dată singur în "imensitatea indiferentă a Universului", în care a picat din întâmplare, Univers care este "surd la muzica sa, indiferent la speranţele sale, ca şi la suferinţele sau crimele sale". După ce supune criticii sale pe evoluţionişti ca Bergson şi Teilhard de Chardin – primul fiind acuzat de "vitalism metafizic", iar celălalt de "vitalism ştiinţific" – Monod îşi încearcă armele şi împotriva concepţiilor materialiste cărora le atribuie (culmea!) culpa de a H "animiste".

  Evoluţia, în concepţia lui Monod, nu poate fi prevăzută decât ca fenomen deductibil statistic, dar nu determinat legic.

  Eroarea genetică = creaţie? Să analizăm succint fenomenul prin prisma datelor ştiinţifice susţinute actual. Nimic de adăugat la ideea că lumea descinde din evoluţia formelor simple până la cele de complexitatea cunoscută astăzi. Numai că se susţine că modul de trecere de la o formă la alta s-a făcut nu prin adaptarea acestora la noi condiţii de viaţă, generatoare de modificări structurale, ci prin mecanismul mutaţiilor genetice care au apărut cu totul întâmplător. Informaţia genetică ce va impune o formă de viaţă nouă apare printr-o "greşeală" în mecanismul replicării ADN-ului. Monod numeşte aceste mutaţii drept "alterări", care apar accidental, prin hazard. Aceste erori genetice ar constitui singura sursă posibilă de evoluţie, şansa unică a oricărei creaţii în biosferă".

  Conform unei teorii mai recente, o radiaţie venită din Cosmos, o radiaţie nucleară din Pământ, sau diverşi compuşi chimici au provocat o mutaţie genetică favorabilă sau nefavorabilă, după hazard. Sub presiunea selecţiei naturale mutaţiile favorabile s-au transmis urmaşilor, apărând noi forme adaptate mediului, cele nefavorabile dispărând. Dar radiaţiile cosmice nu vin oricum. In calea lor, Terra opune un adevărat scut