Combinaţiile organice ale carbonului au asigurat atât sursa energetică necesară vieţii – glucide, lipide cât şi elementele structurale ale sistemelor vii, aminoacizii. Dar elementul capabil să adune aceşti aminoacizi în structuri apte de mişcare în sens biologic, adică purtătoare de viaţă, a fost acidul dezoxiribonucleic (ADN). Apariţia sa a constituit un moment – cheie în evoluţia vieţii, acesta având capacitatea de a se multiplica prin mutaţie şi selecţie în diversitatea de forme pe care o cunoaştem astăzi – de la bacterii la plante, animale, om.

  Viaţa – necesitate sau hazard? Dar cum a apărut ADN? Cine 1-a creat? "Hazardul prin intermediul aminoacizilor", zice Monod. ". Aceştia se grupează la întâmplare dând naştere la numeroase complexe din care unul singur va fi viabil: cel corespunzător structurii ADN-ului".

  Monod (1970) absolutizează rolul hazardului ca unică sursă a oricărei creaţii în biosferă: "Hazardul pur, singur hazardul, libertatea absolută dar oarbă, se află la baza prodigiosului edificiu al evoluţiei".

  El califică, în mod eronat, drept animism şi vitalism orice concepţie care susţine că evoluţia lumii vii până la om este integrată legic în evoluţia cosmică. Omul cu întreaga sa complexitate biologică şi spirituală nu ar fi, conform teoriei hazardului absolut, decât rezultatul unor erori care au apărut întâmplător în codul genetic al primelor forme de viaţă.

  Considerăm însă ca legitim să ne întrebăm: dacă n-ar fi intervenit hazardul, evoluţia s-ar fi oprit la faza de compuşi organici? Şi dacă erorile stau la baza mutaţiilor din codul genetic ce asigură evoluţia, de ce n-ar fi păstrat aceasta oamenii cu mai multe membre decât patru? S-ar fi împiedicat unele pe altele? O formă bine adaptată la viaţa este maimuţa. De ce n-ar n posibil ca din eroare să se ajungă de la om din nou la ea, iar selecţia s-o păstreze? Se ştie cât de brutala a fost reacţia Academiei vieneze când Dacqud a emis o astfel de ipoteză în 1873. Fără îndoială că pot avea loc mutaţii genetice prin erori. Toată patologia ne-o demonstrează. Dar nu erorile constituie regula în evoluţie.

  Waddington compară rolul întâmplării în evoluţie cu gestul de aruncare a cărămizilor într-o grămadă în speranţa că acestea se vor dispune într-o casă locuibilă. Prigogine consideră că probabilitatea vieţii de a apărea dintr-o pură întâmplare ar fi fost de o şansă la 10 neşanse, adică infim de mică.

  Fără îndoială, nu putem considera viaţa ca pe "ceva rar şi iraţional", numai pentru că ar fi apărut din întâmplare.

  De la întâmplare la necesitate. Într-o primă etapă, prebiotică, hazardul poate că şi-a avut rolul său; dar din momentul în care informaţia unei structuri viabile a fost înscrisa în molecula de ADN, viaţa depăşeşte imperiul întâmplării trecând în cel al necesităţii. Ceea ce apare prin hazard este fixat prin selecţie şi transmis în mod necesar prin informaţia genetică. Odată ajunsă pe drumul vieţii, evoluţia materiei spre viu este fără întoarcere.

  Conform teoriei sistemelor, formulată de L. Bertalanffy, un ansamblu de elemente aflate în interacţiune dispune de proprietăţi care nu sunt exprimate prin suma lor. In consecinţă, sistemele vii obţin o nouă însuşire fată de materia nevie, rezultată din înseşi legităţile sistemului, date de integralitatea sa. După cum o spune însuşi Jacob, într-un sistem viu fiecare dintre componenţi "devine pentru celălalt propria sa condiţie de existenţă, în egală măsură cauză şi efect". (Logica viului, Ed. Enciclopedică Romană, Bucureşti, 1972).

  În concluzie, se consideră că iniţial combinaţiile dintre elemente s-au făcut numai în baza afinităţilor lor chimice. In momentul în care apar structuri organice capabile de metabolism şi reproducere, deci sisteme vii, evoluţia lor capătă legităţi care impun cu necesitate drumul lung până la stadiul în care materia se gândeşte pe sine.

  Hazardul a adus la startul vieţii mai mulţi concurenţi, susţin teoriile neodarwiniste. Ulterior, selecţia naturală a impus formele cele mai adecvate de viaţă.

  Indiscutabil, nu se poate vorbi de un determinism rigid, în care întâmplarea este exclusă. Înţelegem întâmplarea ca modalitate de exprimare a necesităţii, concepem intervenţia ei în apariţia mutaţiilor la nivelul codului genetic, dar nu suntem de acord să punem sub semnul întâmplării întreaga evoluţie a materiei, aşa cum o cunoaştem.

  Viaţa nu poate fi o întâmplare în Univers. Apariţia vieţii este înscrisă chiar în legile evolutive ale Universului. In Univers, materia şi energia iau forme noi, fiind supuse ciclurilor evolutive şi menţinând în acelaşi timp în permanenţă un echilibru energetic. Viaţa apare deci ca o consecinţă a unor legităţi impuse prin mişcarea materiei şi dispune la toate nivelurile ei de organizare de aceleaşi caracteristici, exprimând şi prin aceasta unitatea lumii vii, integrarea ei într-un principiu al coerenţei universale.

  Unitate în diversitate. Structurile care apar în evoluţia materiei impun la un moment dat legităţi care determină în mod necesar existenţa tuturor sistemelor organizate. Aceleaşi legităţi vor determina şi marele principiu al coerenţei universale. Fiecare sistem devine dependent de un suprasistem, încadrat la rândul său în marele sistem pe care îl constituie Universul.

  Pământul n-ar putea exista dacă nu ar evolua după legităţi impuse de astrul ce dă numele sistemului din care face parte. Fără Soare, viaţa n-ar fi putut apărea pe Terra. La rândul său, viaţa – exprimată în milioane de forme cunoscute astăzi, probabil multe încă necunoscute – are legităţi comune de organizare pe Terra, întreaga diversitate de forme vii plecând de la o sursa comuna.

  Modelul lumii vii. Daca facem o analiză a formelor de viaţă la toate nivelurile de existentă, distingem o serie de elemente comune, un "plan" comun, care impune ideea de model al lumii vii.

   în structura şi funcţionarea celulei vii apar aceleaşi legi de bază, indiferent care este linia căreia îi dă naştere – bacterii, plante, animale, om. Toate celulele conţin în esenţa aceleaşi elemente structurale, independent daca acestea sunt de origine vegetală sau animală.

   Edificiul structural al tuturor fiinţelor ar cuprinde doar 20-24 de aminoacizi, diversitatea de forme