unui univers în expansiune sau chiar a unui univers pulsatoriu, care se dilată şi se contractă ritmic, capacitatea materiei de a evolua de la simplu la complex, de la neviu spre viu rămâne certă.

  Evoluţia. Niciuna din teoriile ştiinţifice propuse nu ne spune ce a fost în momentul Zero, la "începuturi". Chiar modelul standard "începe lumea" cu o sutime de secundă mai târziu, după cum am văzut.

  Privită prin gândirea discursivă, lumea în care trăim nu o putem concepe în afara categoriilor de Spaţiu, Timp, Cauză. Admiţând că în universul înconjurător totul se petrece ca efect al unei cauze într-un punct determinat al spaţiului, într-un anumit moment, extinzând aceste criterii până la găsirea cauzei prime, ajungem la un impas al gândirii. Nu se poate imagina nici ceea ce ar fi fost dacă nu era ceea ce este, nici cum ar fi putut să creeze lumea cel ce n-a fost creat.

  Si istoria. Vârsta diferită a corpurilor astrale ne arată că Universul nu a putut fi creat în întregime deodată şi că materia este supusă unor transformări şi evoluţii continue pe care ştiinţa, ca şi simpla observaţie, le relevă a fi ciclice. Toate elementele structurale ale Universului au, în consecinţă, o istorie – apar, evoluează şi se transformă pe fondul mişcării eterne.

  De la particulele elementare se ajunge la hidrogen, iar de aici peripeţiile evoluţiei ne conduc la om -care nu este altceva decât un ansamblu integrat de particule, atomi, elemente. Om şi Univers n-au decât una şi aceeaşi sorginte, una şi aceeaşi structură fundamentală. Nimic din ceea ce este prezent în noi nu este absent în Univers, pentru că Universul şi viaţa sunt legate prin aceleaşi fire ţesute de evoluţia materiei în mişcare.

  APARIŢIA VIEŢII – NECESITATE COSMICA.

  Viaţa – o finalitate cosmică? Ne întrebăm ce ar fi fost Universul fără viaţă. Spectacolul lumii ar fi fost fără spectatori şi, fără îndoială, mult mai sărac decât este acum. Înţelegem că viaţa irumpe la adăpostul unor condiţii zămislite în Cosmos. Materia este supusă unei continue mişcări, unei perpetue evoluţii şi neîncetate transformări. Din această proprietate fundamentală rezidă evoluţia de la simplu la complex, de la anorganic la organic şi de aici posibilitatea de apariţie a vieţii (fig.1).

  Oparin şi Haldane (1924) au propus primul model pentru drumul parcurs de materie în evoluţia spre viaţă, stabilind ca leagăn apa oceanului primitiv.

  Rămâne doar interesul său istoric.

  Explorările actuale ale spaţiului cosmic şi studierea meteoriţilor au relevat prezenţa în Cosmos a moleculelor organice a căror vârstă este egală cu aceea a sistemului nostru solar, deci inclusiv a Pământului. Fred Hoyle susţine că primii germeni de viaţă au apărut în norii de praf cosmic.

  Fig.1 Evoluţia materiei spre viaţă. Viaţa – fenomen universal. Noile date privind originea extraterestră a vieţii ne descoperă dintr-o dată un Cosmos "locuit", substanţele care intră în structura organismelor vii fiind prezente la scara întregului Univers. Oricare ar fi însă originea primilor compuşi organici, terestră sau cosmică, momentele de organizare a vieţii, aşa cum o cunoaştem astăzi, se presupun a fi aceleaşi pe Terra.

  În evoluţia de la simplu la complex, viaţa apare prin organizarea materiei pe niveluri sau trepte succesive de integrare: particulele elementare (preon, cuarc, nucleon, nucleu) – atomi – molecule -macromolecule – ţesuturi – organe – sisteme de organe – individ – specie -» biocenoză – lume vie.

  Structuri necesare viului. Conform cunoscutei ecuaţii a Einstein, între masă şi energie există o anumită relaţie matematică. In consecinţă, trăim într-un univers de energie, aceasta nefiind decât un alt aspect al materiei. Viaţa nu va apărea decât odată cu structurile capabile să întreţină un permanent schimb de energie cu mediul ambiant. Pentru acest motiv, în structura materiei vii vor intra ca elemente fundamentale carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, fosforul şi sulful care, prin proprietăţile lor, răspund optim condiţiilor de viaţă de pe Terra.

  Graţie acestor elemente, structurile ce apar sunt dotate cu posibilităţi de captare, transformare şi întreţinere a energiei.

  Elementul central în jurul căruia se organizează viaţa pe planeta noastră este carbonul. Dispunând de patru posibilităţi de afiliere la alte elemente, acesta realizează o serie de combinaţii organice, dintre care unele au capacitatea de a înmagazina o mare cantitate de energie necesară organismului în procesele metabolice. Aceste "depozite de energie" sunt constituite de hidraţii de carbon, numiţi şi glucide sau zaharuri.

  O altă categorie de substanţe necesare vieţii, cu rol energetic şi structural, sunt lipidele, în compoziţia lor, carbonul apare alături de hidrogen, oxigen, azot şi fosfor.

  Substanţele organice fundamentale pentru existenta vieţii sunt protidele, în structura cărora, în afară de carbon, găsim oxigen, hidrogen, azot, ca elemente principale şi, în mai mică proporţie, sulful şi fosforul. Protidele, constituite la rândul lor din circa 20 de aminoacizi, formează fundamentul structural şi funcţional al materiei vii.

  Datorită faptului că atomul de carbon îşi poate satura cele patru valenţe cu radicali diferiţi, rezultă structuri asimetrice din punct de vedere energetic – electric şi magnetic. Din această asimetrie a moleculelor de proteine ar rezulta însăşi cauza reactivităţii structurilor vii.

  Se admite că în anumite condiţii – cum ar fi, de pildă, descărcările electrice atmosferice şi radiaţia ultravioletă intensă – atribute probabile ale atmosferei în perioada de formare a Pământului – a fost posibilă formarea moleculelor organice din atomii elementelor menţionate. Desigur, aceste condiţii propice de formare a substanţelor organice existau şi în afara planetei noastre.

  Fiind o alternativă mult discutată, însuşi Oparin, autorul ipotezei originii terestre a vieţii, şi-a revizuit părerea în faţa noilor date, afirmând că substanţele organice din care s-au constituit ulterior sistemele vii, au apărut pe cale abiogenă în Cosmos, cu mult înainte de formarea planetei Terra".

  Oricare ar fi locul de naştere al substanţelor organice, se admite ipotetic aceeaşi cale a evoluţiei chimice în formarea lor. Mai mult, plecându-se de la această ipoteză, s-a reuşit să se obţină în laborator sinteza mai multor substanţe organice, inclusiv de aminoacizi (Bahadur – 1955; Groth -1957; Oro şi Kimball – 1963