Viaţa = prelucrare de informaţii de informaţii. Definirea mecanismelor de autoreglare feedback) de către Wiener, Rosenblueth şi Ştefan Odobleja, consideraţi astăzi ca fondatori ai ciberneticii, a determinat noi orientări în biologia modernă. "La începutul secolului, ne spune Jacob, organismul cheltuia forţa vitala. La sfârşitul secolului, organismul consumă energie". Iar astăzi, am adăuga noi, prelucrează informaţie. Destinul acestui organism este funcţie de o multitudine de factori dintre care amintim repetarea condiţiilor de mediu prevăzute în memoria speciei, durata vieţii, înscrisă în codul genetic, capacitatea de orientare în funcţie de informaţiile provenite din mediul ambiant ca şi din propriul său sistem.

  Nu putem concepe viaţa ca fiind posibilă la orice nivel de organizare, inclusiv monocelular, fără ca biosistemul să dispună de capacitatea de a sesiza mediul, adică de a emite, a primi şi a prelucra informaţie. Orice fiinţă lipsită de posibilitatea de a percepe mediul este sortită pieirii. Dacă urmărim lanţul evolutiv al biosistemelor constatăm că pe măsura derulării sale, a creşterii complexităţii de organizare, are loc o amplificare a capacităţii de prelucrare a in-formaţiei. Cu cât organizarea sistemului este mai complexă, cu atât structurile capabile să prelucreze informaţie sunt mai evoluate, una implicând în mod necesar pe cealaltă.

  O dată cu dezvoltarea capacităţii de prelucrare a informaţiei cresc şi posibilităţile de adaptare ale fiinţei, de realizare optimală a funcţionalităţii sale, crescând în acelaşi timp autonomia sa faţă de mediu. Dacă raţionăm din acest punct de vedere. Atunci întreaga evoluţie a viului ne apare ca o evoluţie în primul rând a capacităţii sale de informare, o evoluţie care înscrie deci în sine, în mod implicit, tendinţa spre libertate a fiinţei din robia mediului. Omul dispune în existenţa sa de cel mai mare grad de libertate; dreptul de a şi-1 păstra şi între semeni este înscris, aşadar, şi în evoluţia sa ca o condiţie a vieţii.

  Deoarece o mare parte a acestor rânduri este destinată să releve, dintr-un unghi mai puţin comentat în literatura ştiinţifică, circulaţia informaţiei în lumea vie, vom încerca să definim mai întâi noţiunea de informaţie în biologie, aşa cum este înţeleasă astăzi.

  CONCEPTUL DE INFORMAŢIE ÎN BIOLOGIE.

  Informaţie şi cunoaştere. Puţini termeni creaţi pentru uzul unei ştiinţe au avut o circulaţie atât de largă şi în domenii atât de diverse ca acela de informaţie. Mai mult, din cabinetele specialiştilor a trecut în limbajul comun, încât astăzi aproape toată lumea vorbeşte de informaţie. Şi cu toate acestea, conceptul nu are o definiţie unică, iar sensul în care se utilizează nu este totdeauna cel mai adecvat, situaţie întâlnită de altfel şi în cazul altor termeni ştiinţifici.

  Într-o accepţiune intuitivă, informaţia este considerată drept o "ştire", o noutate care poate proveni din orice domeniu al cunoaşterii. Specialiştii îi acordă un sens mult mai precis şi în acelaşi timp mai abstract, reprezentând informaţia ca o succesiune discretă sau continuă de evenimente măsurabile, repartizate în timp. Informaţia este considerată, de asemenea, un mesaj sau o suită de mesaje despre variaţiile mediului intern sau extern. Mesajul, compus la rându-i din semnale, devine o informaţie după receptarea şi decodificarea sa, deci după ce a devenit un fenomen de cunoaştere.

  Bioinformaţia. Vehicularea informaţiei la nivelul viului implică o serie de transformări şi structuri, prezentate deja pe larg de alţi autori. Vom insista de aceea numai asupra unora dintre acestea.

  Sursa sau emiţătorul poate fi reprezentată de orice structură. Un organism viu primeşte şi emite informaţia, fiind în acelaşi timp şi sursă şi receptor. Recepţionează informaţii atât din interiorul său, cât şi din afara sa. Spaţiul din jurul nostru este împânzit cu o multitudine de informaţii, pornite de la surse foarte diverse – începând de la Cosmos până la generatoarele de câmpuri electromagnetice create de civilizaţia modernă. Din acest univers informaţional organismul nu va recepţiona decât datele care poartă o semnificaţie pentru sine pentru care, evident, dispune de organe de recepţie. Cu cât o fiinţă este mai evoluată, cu atât va dispune de un câmp informaţional mai vast.

  Reţinem ca foarte importantă semnificaţia informaţiei şi posibilitatea de a o recepţiona. O informaţie poate avea semnificaţie pentru o fiinţă, spre exemplu undele care preced un seism, o furtună. Dar se poate ca aceasta să nu dispună de posibilitatea de a o decodifica. Este cazul fiinţei umane, dar se pare că nu este la fel pentru alte vieţuitoare. Agitaţia păsărilor înainte de schimbarea vremii, neliniştea şi chiar tendinţa manifestată de a părăsi spaţiul închis în care se aflau au fost observate la unele animale (peşti, câini ş.a.) înainte de seism.

  Spre deosebire de celelalte animale, omul a învăţatat să-şi prelungească simţurile prin construirea de instrumente care culeg şi prelucrează informaţii ce ies din câmpul său natural de accesibilitate.

  Informaţiile nu sunt utilizate de sistemele biologice la întâmplare, ci sunt supuse unor formule de prelucrare conform anumitor algoritmi. Din desfăşurarea acestor programe de prelucrare a informaţiilor rezultă finalitatea sistemului exprimată prin funcţionalitate şi autoconservare.

  Pentru a fi vehiculată la nivelul organismelor, informaţia are nevoie de un suport energetic. În biologie, energiile ce servesc ca suport informaţional pot fi extrem de mici în raport cu efectul generat. Spre exemplu, este suficientă o expunere la o lumină cu o durată de o miime de secundă (în experiment de laborator) pentru ca ecloziunea musculiţelor Drosophila melanogaster se producă la toate deodată. Exemple de acest gen sunt foarte numeroase în funcţionarea sistemelor biologice; să amintim numai de acţiunea enzimelor şi a hormonilor. Sânt suficiente cantităţi infim de mici în plus sau în în minus pentru ca efectele să fie total diferite – viaţă sau moartea. Curenţii cerebrali au valori ale potenţialului de ordinul microvolţilor, dar efectele lor la nivelul organismului sunt de mii de ori mai mari, dacă avem în vedere forţa dezvoltată la un individ.

  Cauze mici, efecte mari. Aici este, credem, punctul vulnerabil al biologiei clasice, cu consecinţe de ordin teoretic şi practic îndeosebi