în medicină. Tributară determinismului rigid postulat de ştiinţele exacte în secolul al XIX-lea, biologia şi-a însuşit un mod de gândire "fizicist", considerând că efectele mari se obţin prin cauze de acelaşi ordin de mărime.

  Exemple cu consecinţe teoretice negative le pot constitui dezvoltarea mai lentă a ştiinţelor biologice faţă de cele exacte, rezistenţa opusă şi astăzi în înţelegerea unor fenomene ce se petrec la nivelul creierului, în acceptarea unor practici terapeutice dezvoltate în mod empiric, dar incontestabil eficiente, de vreme ce unele persistă de milenii. Simplismul logic în virtutea căruia se alege ceea ce se aseamănă nu este valabil şi la nivelul biologic. Aici am postula mai degrabă invers: cauzele mici generează efecte mari.

  Programe moştenite şi programe achiziţionate prin instruire. In general, se admite că lumea fie îşi desfăşoară activitatea în baza a două feluri de procese – înnăscute şi achiziţionate în timpul vieţii. Omul şi, într-o oarecare măsură, o parte chiar din celelalte animale sunt fiinţe instruibile şi îşi pot forma conduite noi prin educaţie. Dezvoltarea civilizaţiei a fost posibilă tocmai graţie acestei însuşiri. De aceea, omul este singura fiinţă care, în aceleaşi condiţii naturale ale apariţiei sale, a reuşit să-şi schimbe viaţa.

  Programele transmise ereditar conţin depozitată în ele experienţa speciei. În explicarea genezei lor se admite că apar odată cu specia ca expresie a unor condiţii de mediu repetabile. Pentru a se putea realiza scopul speciei – conservarea şi perpetuarea sa – organismul este înarmat cu programe care oglindesc condiţiile de mediu în care acesta va trăi. Dintre programele achiziţionate, în care intervin elemente cu coloratură "raţională", şi cele transmise ereditar, cu caracter instinctiv, ultimele îndeplinesc cel mai bine scopurile speciei şi mai puţin pe cele ale individului. De aceea sunt "oarbe", automate, obligă purtătorul să le execute întocmai, indiferent de obstacolele care i se opun.

  Şi da şi nu, semnificaţia informaţiei. Acţiunile executate prin aceste programe poartă în ele, după cum vom vedea, pecetea inteligenţei, aparenţa unei gândiri cu secvenţe logice, cu toate că ştiinţele actuale susţin că n-au fost de nimeni gândite.

  Valabil mai ales pentru animalele inferioare omului, faţă de semnificaţia unei informaţii se pot adopta două atitudini: da sau nu, favorabil sau nociv pentru organism, în funcţie de experienţa trecută, înregistrată în memoria speciei. Animalele dintr-o anumită specie le vor fugări pe acelea pe seama cărora trăiesc, dar vor fugi de cele ce le sunt duşmani. In acest sens, la multe dintre ele intervine şi experienţa individuală. In locul unde omul a pătruns mai rar păsările nu fug de el, dar o fac imediat ce-i "învaţă" obiceiurile. S-au văzut de asemenea reuşite în dresaj de convieţuire paşnică între animale pe care memoria speciei le-a declarat "duşmani" – câinele cu pisica, şarpele cu omul etc.

  Spre deosebire de celelalte animale, omul are şi o a treia posibilitate de opţiune – şi da şi nu, undeva la mijloc, sau mai mult dintr-unul şi mai puţin din altul. De aceea este greu de cuantificat, de cuprins în limite precise, în formule matematice clasice.

  Putem conchide la cele de mai sus că informaţia este o condiţie sine qua non pentru existenta oricărui sistem viu. Fără informaţie nu poate exista viaţă. Aceasta înseamnă că toate sistemele vii, indiferent de nivelul de organizare, dispun de posibilitatea de a recepta, a transmite, a prelucra şi a emite informaţie în scopul elaborării unui comportament adecvat condiţiilor de mediu în care trăiesc.

  Structura specializată în prelucrarea informaţiei, la nivel biologic, este sistemul nervos, a cărui activitate s-ar putea spune că este pur informaţională.

  STRUCTURI CAPABILE SĂ PRELUCREZE INFORMAŢIE.

  Un punct de vedere. Se admite astăzi că primele forme organizate de viaţă şi deci, cap de serie al întregii lumi vii, sunt protozoarele, fiinţe monocelulare, virusurile fiind c6nsiderate ca o formă intermediara, de trecere între materia vie şi cea nevie.

  Structura lor rudimentară le permite o funcţionalitate mult simplificată faţă de fiinţele pluricelulare.

  Respiraţia se face prin difuziunea directă a oxigenului din atmosferă în citoplasma celulei; digestia, prin includerea hranei (a bacteriilor) în în invaginaţiile citoplasmei şi digerarea lor în vacuole digestive, iar excreţia, prin deschiderea vacuolelor cu deşeuri în afara celulei. Să urmărim ce se întâmplă pe treptele imediat următoare de evoluţie şi organizare a viului, adică la organismele în structura cărora apar mai multe celule. Pe măsură ce înaintăm pe scara filogenetică, constatăm că funcţionalitatea organismelor evoluează, se amplifică, pentru a satisface cerinţele unei structuri mereu mai complicate. La îndeplinirea unei funcţii încep să participe tot mai multe celule. Se ajunge astfel la structuri diferenţiate, specializate – organe, sisteme de organe. Funcţia de respiraţie prin difuziune a oxigenului la celula primitivă este preluată la organismele pluricelulare de organe specializate, care apoi, prin perfecţionare, ajung la aparatul pulmonar al vertebratelor superioare. Funcţiile de digestie şi excreţie vor fi îndeplinite de aparatul digestiv şi excretor ş.a.m.d.

  Cine dirijează funcţionalitatea unui protozoar? In acest ansamblu viu, format din mai multe celule, apare necesitatea unei structuri care să preia comanda întregii colectivităţi şi s-o orienteze spre atingerea finalităţii sale: autoconservarea şi reproducerea. Ţesutul destinat acestei funcţii capitale pentru viaţa organismului va fi, după cum am mai spus, sistemul nervos.

  Funcţia de coordonare şi de integrare a sistemului nervos nu are însă nici un reprezentant în structurile anatomice ale protozoarelor. Primul element structural nervos apare (după Ramon y Cajal) la celenterate, fiind reprezentat printr-un singur neuron cu dublu circuit, receptor-efector. Pe treapta următoare de evoluţie apar circuite nervoase alcătuite din doi neuroni – senzitivi şi motorii – pentru ca în stadiile ulterioare să se adauge neuroni intermediari cu rol de asociaţie între fluxul de informaţie primit şi cel emis de organismul viu, adică între neuronii receptori şi detectori. In raport cu evoluţia vieţii, neuronii se vor aduna în formaţiuni numite centri nervoşi şi ganglioni cerebroizi, apoi o parte din ganglioni vor suferi procesul de encefalizare, ajungându-se la creierul pe care-1 cunoaştem astăzi la om. Acesta reprezintă însă numai un punct de vedere asupra dezvoltării filogenetice a sistemului nervos. Incă din anii